Contrast - Nr.1 / 2001

Revista ideilor din reviste

• Magazine littéraire propune, în numărul din ianuarie 2001 (nr. 394), o temă de reflecţie mereu actuală: reîntoarcerea scepticismului. De o desăvârşită coerenţă interioară, acest dosar al scepticismului înfăţişează o scurtă istorie a personajelor şi a operelor în care s-a întrupat, de-a lungul timpului, una dintre dispoziţiile perene ale spiritului omenesc. Comentariilor temeinice asupra autorilor recunoscuţi drept sceptici (Pyrrhon, Timon, Arcesilaos, Carneade, Sextus Empiricus, Montaigne, Bayle, Hume) li se alătură interpretări nuanţate care descoperă elemente sceptice în lucrările lui Augustin, Descartes, Pascal, Diderot, Wittgenstein, Quine. Atât unele, cât şi celelalte, deşi aparţinând unui mare număr de autori, sunt astfel ordonate încât compun un scenariu istoric riguros, dar într-un stil accesibil şi plăcut. Excursul istoric este prefaţat de două articole în care scepticismul este privit dintr-o perspectivă actuală. Mai întâi, Marcel Couche (Scepticismul filosofic şi limita sa) încearcă să ne convingă că dispoziţia sceptică este esenţială filosofiei în dimensiunea ei metafizică, adică atunci când gândirea vizează întregul existenţei. Argumentul e cât se poate de simplu: despre întreg nu posedăm o cunoaştere certă, deci incertitudinea (scepticismul) este "rădăcina" filosofiei. Pluralismul filosofic, o consecinţă însemnată a scepticismului, nu reprezintă o disoluţie a credinţelor omului, ci, dimpotrivă, el face posibile evidenţele prime ale fiecăruia. Pentru autorul articolului, epoca noastră se întemeiază pe o evidenţă ce poate fi formulată astfel: toate sunt supuse trecerii, etern fiind doar acest "adevăr"; de aici, faptul că moartea, timpul şi devenirea sunt constantele vieţii noastre. Există însă o limită a scepticismului, morala, care nu poate fi obiect al opiniei subiective, ci se justifică prin dialogul viu dintre "eu" şi "tu".
  Această idee este aprofundată în articolul Pentru o renaştere sceptică, de Frédéric Cossutta, care crede că scepticismul, fiind o sursă a toleranţei, are valoare şi din punct de vedere moral. Concluzia eseului este că, atât teoretic cât şi practic (moral), scepticismul este un antidot al nihilismului. Deşi argumentele autorului sunt insuficient elaborate, tezele sale pot fi subiecte de reflecţie pentru cercetări viitoare.
  Pe lângă bucuria propriu-zisă a lecturii, dosarul scepticismului ne-a provocat şi o anumită indispoziţie. Nu prin el însuşi, ci prin analogie cu situaţia culturală de la noi. Cum poate fi atât de simplu să aduni şi să ordonezi 15 texte despre o chestiune bine delimitată? Cum poţi să găseşti atât de firesc 15 autori cu cărţi publicate despre tema propusă şi care să scrie fără citate docte în greacă şi fără să se ascundă în spatele jargonului filosofiei?
  (Pe Internet, la adresa www.magazine-litteraire.com)

• Plai cu boi ne surprinde, şi în numărul 3, cu câte ceva. La drept vorbind, revista are un accentuat caracter paideic. Ea ar putea servi, în anumite privinţe, ca material didactic la seminariile studenţilor de la filosofie. De pildă, o eficientă introducere în postmodernism ar putea fi realizată printr-un cunoscut interpret târziu: Rică Răducanu (nr. 1, la fel ca pe tricou). Tot aşa, spiritualitatea răsăriteană ar fi mult mai bine înţeleasă de studenţi dacă aceştia ar aprofunda "cultura şpriţului", aşa cum a fost ea decriptată de Andrei Pleşu (nr. 2). Ce ne-a surprins însă în numărul 3? Şi ce ar fi cu adevărat instructiv în acest număr al revistei? Credem că de această dată se detaşează scriitura profundă a Andreei Marin. Ea ar putea constitui o sursă aproape inepuizabilă de exemple pentru o bună introducere în fenomenologie. Şi ar fi, vă spunem sincer, exemple mult mai relevante decât cele ale lui Husserl. Ce înţelege studentul când îi vorbeşti despre evidenţă? Aproape nimic. Aşa însă, citind-o pe Andreea Marin, el ar putea avea o imagine vie despre felul în care se arată chestia însăşi "în persoană". Păi ce, ne va replica acelaşi student, în cazul de faţă chestia nu se dă în mod deplin, ci doar aşa, fragmentar, prin câteva perspective incomplete. Bine-bine, îi vom spune noi, dar şi la Husserl evidenţa apodictică e o simplă himeră. Căci vizarea a ceva nu e niciodată împlinită (sau umplută) într-o manieră completă şi definitivă de către acel ceva. Fapt pe care îl intuim, cu toţii, şi cu privire la Andreea Marin. Mai departe, dacă studentul nostru nu îşi imaginează cum stau lucrurile cu reducţia fenomenologică, îi vom arăta un alt text al aceleiaşi autoare. Şi suntem siguri că va pune între paranteze tot ceea ce îl înconjoară (chiar dacă nu în acest mod ar fi vrut el să opereze punerea între paranteze) şi se va adânci într-o contemplativă intuiţie a esenţelor. A esenţelor pure, desigur. Tot aşa, văzând el o emoţionantă fotografie a autoarei, din volumul mai sus citat, va crede despre corporalitatea proprie că se constituie printr-o privire aruncată discret, prin deschizătura halatului de baie, asupra propriului corp. Ar înţelege greşit, desigur. Dacă i-am explica apoi că, pentru Husserl, fiecare dintre noi ia cunoştinţă de corporalitatea celuilalt prin analogie cu propria sa corporalitate, studentul cu pricina nu ar mai da nici doi bani pe vestitul filosof. Căci el simte deja, iniţiat de autoarea noastră, că dimpotrivă, abia în raport cu corporalitatea celuilalt (Andreea Marin, aici) poate deveni el conştient de corpul său. (Poate că va scrie chiar o teză de licenţă despre Lévinas.) Oricum, ca să-i mai atenuăm durerea, îi vom administra prieteneşte, ca şi Husserl de altfel, consolarea că mai presus decât realitatea se află posibilitatea. (G. B.)
  

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!