Contrast - Nr.2 / 2001

Revista ideilor din reviste

• În numărul 416 din 16-22 februarie, Dilema găzduieşte o scrisoare a lui G.M. Tamás, intelectual maghiar originar din Cluj şi emigrat în Ungaria, adresată intelectualilor români. La aceasta au fost adăugate şase replici, din nota redacţiei înţelegând că alte asemenea texte vor mai apărea în numerele viitoare. Prin intervenţia sa, Tamás prezintă motivele ascensiunii extremismului în România. O primă cauză a fenomenului incriminat ar constitui-o, în viziunea sa, contrapunerea de către regimul ceauşist, la comunismul de sorginte bolşevică, a naţionalismului fondat pe "metafizica hipernaţionalisto-etnicistă din perioada interbelică" ai cărei maeştri sunt Eliade, Blaga, Cioran şi Noica. Faptul că tinerii de astăzi se împărtăşesc spiritualiceşte de la operele celor enumeraţi, fără a fi avertizaţi de opţiunile extremiste ale acestora, explică, în viziunea autorului, orientarea spre mesajul lui C.V. Tudor la alegerile recente. O a doua cauză ar constitui-o anularea de către intelectuali a mitului democratic românesc care ar putea fi revoluţia din '89. Se adaugă apoi absenţa dialogului între societatea civilă şi sindicate pentru găsirea unor soluţii şi mulţumirea acesteia doar cu preluarea necritică a valorilor occidentale. Toate acestea se petrec pe fondul stigmatizării noastre de către Occident ca ortodocşi şi balcanici. Eroarea fatală i se pare autorului considerarea anticomunismului ca antifascism când, în fond, anticomunismul nostru este o formă de fascism.
  Putem să împărţim replicile intelectualilor români în pro şi contra, cu specificarea că nici una nu respinge intervenţia lui Tamás în întregul ei, ci fiecare se constituie ca eforturi de raportare critică faţă de aceasta. Constatăm că se bucură de asentimentul lui Andrei Pleşu observaţiile privitoare la deconstrucţia mitului democratic, la absenţa dialogului între societatea civilă şi sindicate şi cea referitoare la asumarea propriului comunism. De asemenea, în replica sa, Pavel Câmpeanu apreciază şi completează încercarea lui Tamás de a degreva marxismul de catastrofele totalitarismului şi denunţă legionarismul de astăzi. În acelaşi ton se înscrie şi intervenţia lui Z. Ornea, care accentuează ideea exploatării de către vechiul regim a legionarismului elitei intelectuale interbelice.
  Între argumentele contra reţinem replica lui Mircea Iorgulescu, autor ce reuşeşte o critică lucidă a inexactităţilor textului lui Tamás, considerând în cele din urmă că acesta este "un fluierat în biserica pustie", pentru că încearcă să critice un lucru inexistent la noi: analiza regimului Ceauşescu. O replică mai acidă este cea a lui Theodor Baconsky, autorul dându-şi acordul doar în privinţa neimplicării politice a intelectualilor, semnalată de Tamás. La acestea se adaugă binevenitele precizări terminologice ale lui Andrei Cornea privitoare la dreapta politică.
  Cât priveşte acuzaţiile de extremism pe care Tamás le aduce intelectualilor aliniaţi de la Noica la Vadim, reţinem replica lui Andrei Pleşu, potrivit căreia construirea unor astfel de "serii vinovate" cere discernământ şi calm analitic. (S. B.)

• Numărul din luna ianuarie al revistei Orizont conţine, alături de alte texte interesante, un articol incitant despre "eroarea lui Culianu", semnat de Robert Lazu. La acest articol mă voi opri mai pe larg în rândurile următoare. Autorul este redactorul-şef al revistei "Altarul Banatului" (necomercializată în Iaşi), un tânăr timişorean care a mai semnat articole în "Vatra" şi în "Orizont" (despre metoda filosofică la Mircea Eliade, despre exegeza platoniciană contemporană etc.).
  Avem în acest articol privilegiul de a întâlni, cred, prima receptare critică a operei lui I.P. Culianu, în mod particular a cărţii Eros şi magie în Renaştere. 1484. Robert Lazu remarcă faptul - de altfel, neîntâmplător - că savantul român porneşte, în analiza traseului istoric al conceptului de "simţ intern", de la o premisă părtinitoare: "o primă deficienţă gravă a demersului său: incompletitudinea modelului antropologic asumat ca temei al metodei sale". Atât în antichitatea greacă (Platon, Aristotel), cât şi în Evul Mediu apusean, omul a fost văzut drept mai mult decât simpla sa facultate a imaginaţiei, subordonată altor instanţe: intelectul - în primul caz, credinţa şi intelectul - în cel de-al doilea. Tocmai ignorarea acestui lucru face ca, pentru Culianu, istoria ideilor să fie redusă "la o istorie a fantasmelor", adică a mutaţiilor statutului imaginaţiei de-a lungul timpului, supoziţie în perfect acord cu teza centrală a cărţii, conform căreia mentalitatea modernă se naşte ca o consecinţă neprevăzută a cenzurii teologice a lui "mundus imaginalis". Iată, rezumând grosier, cum primeşte justificare teoretică o "eroare", o prejudecată care falsifică istoria, şi anume aceea că "Biserica Romano-catolică s-a opus fervent creativităţii intelectualilor renascentişti, împiedicând expansiunea «imaginaţiei creatoare» a acestora" (R. Lazu).
  La constatarea acestei prejudecăţi, a cărei analiză R. Lazu o face cu argumente convingătoare, mi-aş permite doar să adaug o observaţie de fond, oarecum exterioară: dacă exagerarea cu privire la aşa-zisul "Ev Mediu întunecat" nu este o noutate - să ne aducem aminte de gravele acuze pe care Nietzsche le aducea la adresa culturii bizantine (pe ultima pagină din Antichristul scrie că istoria bizantină e cea mai ruşinoasă perioadă din istoria Europei) -, justificarea teoretică a acestei erori apare, în cazul celor doi autori români, într-un context nou. Ea ilustrează cât de mult pot diferi perspectiva filosofului şi istoricului religiilor de cea a teologului (înclin să cred că R. Lazu priveşte cu ochii teologului) atunci când sunt luate în calcul chiar aceleaşi fenomene: bunăoară cel al "imaginilor şi simbolurilor" sau cel al producţiilor mitologice. Există, pe de o parte, tendinţa filosofului de a conferi autonomie lumii imaginarului mitologic, mai ales ca o consecinţă a unei neutralităţi de tip fenomenologic (cazul lui M. Eliade). El se străduieşte să apere orice producţie mitologică, să arate că ea împărtăşeşte o formă de universalitate şi că are o relevanţă "existenţială" sau "etologică" incontestabilă (I.P. Culianu). La antipod, teologul priveşte cu rezerve ceea ce este poate falsă recunoaştere şi, de aceea, e preocupat constant să distingă între idol şi icoană (între simulacrele subiectului finit şi imaginea ce trece mereu dincolo de ea însăşi), aşa cum o face Jean-Luc Marion, sau, din perspectiva lutheranismului, să scoată în evidenţă preeminenţa credinţei asupra imaginarului mitologic al Noului Testament şi să propună, ca Rudolf Bultmann, o "Entmythologisierung". (Alin Mihăilescu)
  

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre aceste articole!