Contrast - Nr.3 / 2001

Revista ideilor din reviste

• Numărul din 9 - 15 martie 2001 al săptămânalului Dilema se ocupă de problema elitelor şi de locul pe care-l ocupă acestea în societatea democratică. Dacă e să facem o analiză etimologică a termenului, democraţia nu are multe de-a face cu ,,cei puţini şi pricepuţi în ale valorilor". De la o astfel de concepţie, specifică secolului al XIX-lea, porneşte şi Stelian Tănase în eseul Circulaţia elitelor se produce normal - fragmente dintr-un monolog întrerupt. Veacul al XX-lea modifică însă perspectiva. Autorul arată cum democraţia înseamnă tocmai schimbarea elitelor în fruntea maselor prin liberă alegere, sub supravegherea atentă a legii. Un stat democratic eficient este acela în care ,,valorile nu rămân la periferie", ci, dimpotrivă, îşi asumă responsabilităţi şi, de asemenea, în cazul în care nu le pot face faţă, riscul de a fi înlocuite. Cel puţin, aşa ar trebui să fie şi chiar este, din loc în loc. Când însă, mânat de o curiozitate neastâmpărată, vrei să ştii dacă şi la noi se petrece la fel, devii brusc melancolic. Stelian Tănase arată cum în ultimii 150 de ani, în România elitele şi masele nu s-au ştiut apropia unele de altele. ,,Românismul" unor intelectuali din perioada interbelică poate fi înşelător: ,,ciobănaşul mioritic" este o structură ideală, iar venerarea ei nu atrage după sine o apropiere reală de comunitatea crescătorilor de oi. Regimul comunist, la care autorul se referă mai pe larg, reprezintă ,,o ocazie ratată". Pasivitatea elitelor în momente în care ar fi trebuit să susţină încercările de revoltă ale maselor, mai apoi înghiţitul în sec în faţa cenzurii, colaborarea cu Partidul sau, la extrema cealaltă,autoexilarea, au fost de natură să aplice un stigmat greu intelighenţiei. Democraţia câştigată în 1989 nu a fost în stare să schimbe radical lucrurile. Inerţia unor ticuri mentale îşi mai face încă simţită prezenţa. Situaţia nouă care survine însă acum ia forma unui conflict între vechii şi noii intelectuali sau politicieni. Lucrurile merg greu pentru că, aşa cum notează Stelian Tănase, Revoluţia din 1989 nu a fost precedată de un ,,moment pedagogic", precum Solidarnosc-ul polonez. La noi toate se învaţă din mers, la faţa locului şi poate tocmai datorită acestui fapt o ia câteodată lumea razna. Politica bezmetică, atotputernică, o societate civilă rămasă la vremea prunciei, intelectuali nepăsători sau care, dimpotrivă, fac de toate - numai ce ştiu, nu - sunt semne ale unui timp bătrân, sleit de puteri.
  Dar, ca să şi filosofăm niţel, ne putem aduce aminte de reflecţiile lui Constantin Noica, din Modelul cultural european. O fi timpul obosit, însă, pentru european, este ,,kairotic", al kairos-ului, ,,al momentului favorabil". Într-o astfel de condiţie, tâlcuieşte Noica, ,,el ni se oferă, propunându-ne oportunităţile sale ca tot atâtea prilejuri de-a ne elibera de eventuala sa tiranie". Noroc de prilejurile pe care ni le oferă, căci altfel ... (Ioan-Alexandru Tofan)

• Începând cu numărul 9, revista 22 găzduieşte Lucrarea Securităţii. Nu în sens propriu, bineînţeles, ci e vorba de textul lui H.-R. Patapievici despre Securitate. Maniera pe care autorul o alege pentru debutul serialului este confesiunea. În primul episod, instituţia în cauză este prezentată prin ochii celui ce era materialul de modelat. De fapt, aceasta făcea parte dintr-o triadă care, mărturiseşte autorul, a constituit "dorsala educaţiei mele publice în anii copilăriei şi ai adolescenţei, până în 1971, când eram deja format". Triada era: politicul, Securitatea şi dosarul. Toate lucrau la întreţinerea obedienţei, fricii şi disimulării.
  În episodul următor, din numărul 10, sunt analizate realizările Securităţii. În opinia autorului, acestea sunt: în registrul vizibil - dosarele, iar în cel invizibil - "dresajul pavlovian al societăţii". Actualmente beneficiem de ambele, scandalul stârnit în jurul primei categorii spunând foarte multe despre cea de-a doua. Ceea ce şochează însă este prezentarea subtilei "tehnici a amănuntului" utilizată de Securitate: fără a deţine elemente esenţiale ale existenţei celui vizat, aceasta făcea paradă cu amănunte din viaţa lui pentru a crea impresia omniscienţei; efectele asupra psihicului victimei erau. Şocantă nu e atât tehnica în sine cât efectul ei moral astăzi. Cei care au furnizat mici amănunte Securităţii au aceeaşi vină ca şi cei care au dat în vileag lucruri esenţiale despre cel urmărit. Vina se mută de la graniţa dintre a turna mult sau puţin la cea dintre a spune sau nu. Nimeni nu mai poate spune că a fost delator doar puţin, sau că a fost unul deştept pentru că nu le spunea securiştilor esenţialul. Securitatea esenţializa orice. Aici se aplică legea potrivit căreia păcatul nu este gradual. Tiranul avea dreptate când spunea că în România fiecare contează; mai mult, orice amănunt al vieţii conta - un exces al grijii pentru om.
  În episodul din numărul 11 luăm seamă de tehnica de recrutare a informatorului. Aceasta presupunea mijloace mult mai blânde decât s-a crezut. Funcţionarea ei s-a datorat în mare măsură fricii colaboratorilor: "Securitatea era pregătită să ne acorde mai mult spaţiu de manevră decât eram noi înşine dispuşi să ne acordăm, pornind de la curajul şi de la dorinţele noastre libere".
  Una dintre explicaţiile laşităţii noastre ar fi "oportunismul": "făcea deci parte integrantă din «oportunismul normal» al epocii să nu refuzi nimic din ce ar fi putut veni din partea puterii". Însă, conchide autorul, acest oportunism nu a fost chiar "normal" pentru că nu s-a instalat ca un rezultat negociat al coabitării societăţii cu puterea comunistă. În acest caz, oportunismul are o justificare ce scapă categoriilor sociologice.
  Securitatea ne-a apărut ca o forţă de temut pentru că frica noastră a făcut-o aşa. La aceasta s-a adăugat şi refuzul de a recunoaşte frica: e mult mai uşor să recunoşti că ţi-a fost frică de un monstru decât de un om care venea să-ţi propună colaborarea, pregătit fiind şi pentru un refuz. Şi aflăm că Securitatea nu avea nevoie să fie dură pentru a-şi racola delatorii, fiindcă avea suficiente oferte. Era normal, într-o societate în care delaţiunea devenise virtute civică. Vorbind despre metodele Securităţii, dl. Patapievici realizează, de fapt, un portret al delatorului şi al unei societăţi în care acesta se mişca nestingherit.
  Serialul s-a întrerupt la numărul 12, care se ocupă de o lucrare mai recentă. Aşteptăm însă continuarea lui în următoarele apariţii. (Sorin Bocancea)

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre aceste articole!