Contrast - Nr.6 / 2001

Revista ideilor din reviste

• Un fenomen care ne asaltează astăzi, oriunde ne-am mişca în spaţiul românesc, este maneaua. Pe stradă, în tramvai, în parcurile de joacă pentru copii, în campusurile universitare şi, mai ales, la televizor se aud lălăielile a tot felul de vedete ale genului, mai mult sau mai puţin dotate. Interpreţii de muzică uşoară sunt puternic concuraţi de acestea, atunci când nu au trecut în tabăra lor. Adrian Copilu' Minune şi confraţii săi într-ale inimii albastre ţin acum capetele de afiş. O dovadă a preţuirii de care aceşti artisti se bucură am avut-o, dacă mai era nevoie, atunci când, la o emisiune a lui Florin Călinescu, la intrarea în sală a lui Adrian Copilu' Minune publicul s-a ridicat instantaneu în picioare. Ţin să precizez că acel public mi s-a părut a fi destul de eterogen. Dovadă că maneaua găseşte auditoriu la toate vârstele şi categoriile socio-profesionale. Însă dacă multă lume o îndrăgeşte, puţini îi cunosc provenienţa şi istoria, pentru că cei care o promovează (în special mass-media) s-au angajat doar sporadic la un efort explicativ.
  În întâmpinarea nevoii de clarificare vine şi studiul lui Andrei Oişteanu, publicat în revista 22 , nr. 29, intitulat Ţara Meşterului Manele. Aflăm astfel că maneaua este un cântec de dragoste turcesc, cu o istorie destul de lungă. Au existat diverse tipuri: manele instrumentale (interpretate de fanfara sultanului), manele culte (în care şi-a exersat talentul şi Dimitrie Cantemir) şi, tipul cel mai răspândit, cântecul de lume (de care s-a ocupat Anton Pann). Acest gen muzical era agreat şi avea mesaje pentru mai multe categorii de auditoriu. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că nu era doar un mesaj al periferiei. Alecu Russo vorbea de manele fără vreun sentiment de repulsie, ba din contră: "Sunt manele dulci, sunt manele mângâioase, sunt manele ce rup inimile".
  Maneaua a fost trimisă oarecum în zona subculturii atunci când a fost judecată în raport cu un canon sau ideal estetic sau moral. În acest sens A. Oişteanu ne aminteşte consideraţiile lui Tudor Vianu, în care îi reproşa lui Anton Pann "lipsa unei conştiinţe lirice superioare", şi pe cele ale lui George Călinescu, care vorbea de "vulgaritatea erotică si lamentoasă" a cântecelor lui Pann. Dincolo de acceptarea sau respingerea opiniilor autorilor amintiţi, studiul lui A. Oişteanu ne atrage atenţia asupra unui fapt: maneaua este un gen muzical bine conturat, cu o perioadă a sa de glorie, cu admiratorii şi criticii săi. Şi, atenţie!, dacă astăzi ea este trimisă (necritic) în zona subculturii şi a kitsch-ului, aflăm că, precum oricare gen artistic bine conturat, şi maneaua este asaltată de kitsch: "În pofida unei istorii venerabile şi a unor origini onorabile, manelele de astăzi au exacerbat partea lor de vulgaritate, de kitsch, începând cu stupiditatea şi infantilismul textelor cântate de gurişti şi terminând cu obscenitatea mişcărilor erogene ale dansatoarelor din buric". Şi nu este vorba de un kitsch simpatic (de tipul piticilor de ghips puşi în grădină sau a cărţilor poştale vechi), ci de un kitsch antipatic, dizolvant şi agresiv" (p. 11). Cred că avem o listă suficientă a aspectelor care ne enervează la manele. Mai exact: la ceea ce astăzi e desemnat cu acest nume. (Sorin Bocancea)
  
  Alte articole de acelaşi autor

• Revista Vatra (nr. 2/3, 2001 – Târgu Mureş) dedică un amplu spaţiu dezbaterii anchetă cu tema Moartea unei specii critice: cronica literară. Problemele legate de criza criticii, depresiunea autorităţii şi sentimentul de confuzie a valorilor au condus, inevitabil, la formularea a două întrebări adresate „cronicarilor republicii": 1) Mai credeţi în rostul cronicii literare?; 2) Cum vă explicaţi sentimentul de criză a receptării şi cel de confuzie a valorilor? Răspunsurile, publicate nu după anumite „criterii" stabilite anterior, ci conform ordinii sosirii la redacţie, au fost formulate, printre alţii, de Ion Pop, Alexandru George, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Nicoleta Sălcudeanu, Traian T. Coşovei, Doru Timofte, Vasile Baghiu, Ruxandra Cesereanu, Ion Bogdan Lefter, Dan Silviu Boerescu, Dan Stanca, Ruxandra Ivăncescu, Sanda Cordoş, Cassian Maria Spiridon, Ovidiu Pecican.
  Din răspunsuri transpar „angoasele cronicarilor", mai veselă fiind considerată „cea legată de restructurarea discursului critic, fie prin primirea euforică a noilor provocări electronice şi <virtuale>, fie prin reculul sau crisparea în faţa lor. O altă cronică vine să ia locul celei clasice, specia ca atare fiind propusă pentru ruptură" (Al. Cistelecan).
  Reţin atenţia încă două secţiuni, excelente prin conţinutul articolelor prezentate. Prima, Krisis, reuneşte articolele semnate de tinerii filosofi (fotografiile ne-o spun!) Cătălin Petrar (In-eficienţa limbajului filosofic românesc), Alex Al. Cistelecan (Surprize, surprize: simulatio Cristi), Victor Dietrich (Fenomenalitatea argumentului anselmian), Bogdan Honorius Micu (A timpaniza – Universitatea). În a doua secţiune, Eliadiana, Francis Dworschak afirmă despre detractorii lui Mircea Eliade că se înşală, dacă cred că l-au distrus (Mircea Eliade şi detractorii lui, Otawa, 5 decembrie 2000), iar Marcel Tolcea ne prezintă motivul ezoteric al centrului lumii la Mircea Eliade (adaptare a unui capitol din teza de doctorat cu titlul Ezoterism şi literatură. Mircea Eliade şi René Guénon). Robert Lazu scrie în acest număr în cadrul secţiunii Teleogumene, Scolii la un text recent : Dominus Iesus, articolul reprezentând o versiune a conferinţei Sfârşitul ecumenismului ? Scolii la un text recent : Dominus Iesus, susţinută la "Centrul pentru educaţie şi cultură creştină Areopagus" din Timişoara în 15 noiembrie 2000.
  Ca de obicei, Vatra reprezintă o bine articulată reunire a unor texte de literatură, critică literară şi filosofie. Acest fapt permite satisfacerea a două aşteptări ale cititorilor de reviste culturale: apetitul teoretic şi plăcerea lecturii. (Elena Bondor)
  
  Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre aceste articole!