Contrast - Nr.7 / 2001 - Revista ideilor din reviste

Presa română despre America

• Editorialele din Ziua ni s-au părut adecvate la situaţia produsă de atacurile teroriste din SUA. Probabil datorită poziţiilor corecte ale celor ce au semnat aceste editoriale: Adrian Cioroianu, Dan Pavel, Zoe Petre. În numărul din 12 septembrie, imediat după atentate, Sorin Roşca Stănescu vorbeşte despre un „început de Apocalipsă" şi consideră că ideea de stat democratic se află în faţa unui decisiv examen. Pe 14 septembrie, Zoe Petre scrie despre Războiul fără chip, fără reguli şi mai apropiat de tradiţia piraţilor, diferit de războiul politic, bazat pe instinctul de conservare al soldaţilor. „Suntem în pragul unei confruntări între valori şi între principii, care nu admite nici o umbră de neutralitate". În 17 septembrie, Dan Pavel (Atentatele antiamericane, antiterorismul şi politica românească) replică antiamericanilor noştri de serviciu, care se grăbiseră să acuze serviciile secrete americane pentru eşecul lor. Or, spune Dan Pavel, „administraţia SUA putea să prevină ceea ce s-a petrecut doar dacă ar fi transformat America într-un stat poliţist", întrucât „separaţia între expertiza serviciilor de ‚intelligence' şi decizia politică este o axiomă democratică". Talibanul nostru de serviciu este articolul lui Adrian Cioroianu din 20 septembrie. Cine e talibanul? C.V. Tudor, aţi ghicit. De ce? Iată explicaţia d-lui Cioroianu: „În ciuda declaraţiilor sale, Vadim Tudor este românul cel mai puţin interesat într-un eventual succes al României pe drumul integrării nord-atlantice. Într-o Românie rămasă în afara NATO, senatorul poate spera să fie receptorul tuturor frustrărilor populare". Raţionamentul ni se pare corect. În sfârşit, în 21 septembrie d-na Zoe Petre se întreabă: Cu cine luptăm? Şi afirmă că teroriştii doresc nici mai mult nici mai puţin decât distrugerea civilizaţiei euro-atlantice, iar ideologia lor e o combinaţie de extremism nazist şi egalitarism de sorginte comunistă.
  O singură chestiune ni s-a părut discutabilă în editorialele din Ziua: neconcordanţa între părerile privitoare la declaraţiile preşedinţiei şi guvernului român. Dacă d-na Zoe Petre vorbeşte despre „retorica vacuă a reprezentanţilor oficiali ai statului român", despre „absurditatea de a invoca stereotip negocerile care asigură pacea" (autor: dl preşedinte) şi despre competenţa autorităţilor de a şti „s-o scalde" (14 septembrie), Sorin Roşca Stănescu salută „poziţia explicită, adoptată cu o promptitudine remarcabilă de Guvern, Preşedinţie şi Parlament" (20 septembrie). Ce vor fi înţeles cititorii? Căci editorialele unui cotidian ar trebui să exprime punctul de vedere al redacţiei ziarului, nu-i aşa? Ceea ce demonstrează că suma unor personalităţi nu înseamnă obligatoriu o echipă.

• Editorialele lui Cornel Nistorescu din Evenimentul Zilei au fost exclusiv îndreptate spre interior. Atacurile teroriste l-au îndemnat pe editorialist să vorbească, mai întâi, despre Războiul dinlăuntru pe care lumea civilizată trebuie să-l poarte: „Va fi un război al fiecărui guvern democratic cu extremismul din interiorul ţării" (15 septembrie). Apoi, l-a enervat „nebunia din dovleacul stricat al preşedintelui PRM", manifestată în declaraţiile acestuia despre aşa-zisa implicare a instituţiilor statului român în pregătirea de terorişti (17 septembrie). De bun simţ este ideea d-lui Nistorescu din articolul Război cu prejudecăţile din 20 septembrie: „cel mai crunt război trebuie purtat la noi acasă. El trebuie îndreptat împotriva prejudecăţilor, a unui mod îngust şi egoist de a înţelege lucrurile, a unei reacţii de doi lei, în genul «Ce ne priveşte pe noi?»". Tot către interior sunt orientate şi afirmaţiile din editorialul Propaganda plăcintarilor (21 septembrie). Aceştia n-ar fi alţii decât C.V. Tudor şi Adrian Păunescu, în opinia editorialistului, cu „dragostea lor subită pentru NATO". Iar prima reacţie în faţa lor a tuturor celor „cu un strop de minte" va fi: „Hai, sictir! Tot cu ăştia!". Corect!

• Un interesant articol am găsit în Curierul naţional (20 septembrie), semnat de Cristian Unteanu: Sindromul trăgătorului singuratic. Conform acestuia, este posibilă o paralelă între stilul luptătorilor vietnamezi, în războiul cu SUA, şi tehnicile teroriştilor de acum. Mai mult decât atât, se profilează un război între două linii de „trăgători singuratici", ambele formate cam la aceleaşi şcoli.

• În România liberă ne-a atras atenţia doar editorialul din 20 septembrie al lui Petre Mihai Băcanu, cu titlul Toţi pentru unul, iar din acesta ni s-a părut interesantă doar ideea că preşedintele Iliescu ar fi trebuit să fie prezent la votul pro NATO al Parlamentului. „Mi-ar fi plăcut ca Ion Iliescu să se fi schimbat, să recunoască faptul că în 1999 a fost o greşeală când s-a opus survolului". N-a fost să fie. Ceea ce demonstrează că dl Iliescu nu se contrazice chiar aşa, la tot pasul. Doar a învăţat logică în şcoală...

• În Azi au semnat editoriale Valentin Stănilă şi Iulia Roşca. Cea din urmă se remarcă, în textele din 14 septembrie (Lecţia demnităţii, predată printre lacrimi şi cenuşă) şi 17 septembrie (Ultima noapte de vorbe, întâia noapte de război) prin frecventa utilizare a cuvântului „apocalipsă". Şi prin titlurile ce trădează o fire poetică.

• Am ajuns la Adevărul. Cu majusculă, ca Ideile lui Platon. Căci şi unele luări de poziţie după 11 septembrie sunt cam departe de real, ca şi Ideile filosofului. Dumitru Tinu e decent în ceea ce scrie (America încotro?, 13 septembrie): „America are două căi de acţiune: să-şi creeze, singură sau împreună cu alte state, un fel de scut protector, prin autoizolare de zonele nesigure ale lumii ori să meargă spre lărgirea şi consolidarea ariei de cuprindere a statelor devotate libertăţii şi democraţiei". Parcă a doua cale era cândva imperialism...
  De neînţeles este poziţia lui Cristian Tudor Popescu, în articolul Piatra şi computerul (13 septembrie). El vorbeşte, de pildă, despre „cu adevărat incredibila incapacitate de reacţie a sistemului de apărare american". Ceea ce uită dl Popescu este că guvernul american nu stă cu armata deasupra capetelor cetăţenilor săi, cu elicoptere Supercobra sau Apache. Ar fi fost atât împotriva principiilor democraţiei, cât şi a bunului simţ. Atacurile teroriste au avut succes exact din excesul de bun simţ al autorităţilor şi al serviciilor secrete americane. Dar cu adevărat deplasate sunt întrebările retorice ale d-lui Popescu: „Şi-ar fi imaginat spectatorii americani acum doi ani, când priveau Belgradul incendiat de bombele USA, că vor ajunge foarte curând să trăiască pe viu o teroare mai mare? Ce ar simţi rudele şi prietenii celor morţi la New York şi Washington dacă aceştia ar fi numiţi «pagube colaterale»?" Cu greu ne-am fi putut imagina o cruzime mai mare decât cea a întrebărilor de mai sus. Nu orice poate fi comparat cu orice. Asta ar fi trebuit s-o ştie dl Popescu. Îndemnul la ieşirea din indiferenţă, adresat în finalul textului, nu atenuează impresia generală pe care ne-a lăsat-o. Proastă.
  Interesant editorialul lui Bogdan Chirieac, Armata americană coboară cu picioarele pe pământ (14 septembrie). În afară de câteva idei pe care le-au vehiculat mai toţi comentatorii de la noi, precum şi de problematizarea viitorului NATO, remarcăm afirmaţia că „în faţa noului duşman, terorismul, noţiunile de război şi pace nu mai au sensul de până acum. Războiul va fi permanent, iar pacea va fi relativă. Câmpul de luptă va fi întreaga planetă". Parcă ar fi trebuit dezvoltată o astfel de idee, mai ales că ea s-a adresat cititorilor unui cotidian, deci unui public larg. Aşa cum a apărut, ea are prea mult o tentă apocaliptică. Cât despre credinţa d-lui Chirieac că doar crearea unor „punţi solide între civilizaţii" va conduce către învingerea terorismului, ea se bazează pe ideea conflictului civilizaţiilor. De discutat.

• În Cotidianul, Octavian Paler întreabă şi răspunde pe nerăsuflate: Un nou Pearl Harbor? Nu (13 septembrie). Observaţia sa nu e rea: "după ce secolul XX a cunoscut un război al ideologiilor, secolul XXI se confruntă cu un război împotriva civilizaţiei". Mai puţin inspirată e o altă afirmaţie: "Tragedia de acum a făcut mai umană cea mai mare putere a lumii actuale". Oare chiar nu şi-a dat seama dl Paler că spusele sale aduc a teodicee? Tot răul spre bine… Probabil că nu aceasta a fost intenţia d-lui Paler, dar textul domniei sale asta spune. Ceea ce, în cazul unui scriitor de meserie… Nici în ziua următoare editorialistul n-a fost mai bine dispus (Unde e Carthagina terorismului?, 14 septembrie): "În genere, America a arătat lumii faţa sa militară, uneori trufaşă, cinică, aşa cum era în timpul bombardamentelor din Iugoslavia, şi faţa sa economică, pragmatică, pentru care banul e unica valoare. Acum şi-a descoperit faţa umană, crispată de suferinţă şi năucită de ceea ce i se întâmplă". Dl Paler se dovedeşte extrem de perseverent cu această idee, transformând-o în obsesie, căci o reia pe data de 18 septembrie, în articolul Mitică şi tragedia. Acum descoperă adevărata Americă, anonimă şi admirabilă (probabil că dl Paler se gândea la România profundă când şi-a scris textul). Editorialistul şi scriitorul se revoltă faţă de "cartezianismul de Dâmboviţa", cel de tipul: "Unde a fost, dom'le, Rambo acum?", fără să-şi dea seama că se situează în aceeaşi logică atunci când afirmă: "Mitologia cu James Bond şi alţi supermeni s-a dovedit o stupidă şi puerilă «făcătură» a Hollywood-ului. La 11 septembrie, am văzut nu o naţiune de supraoameni, ci una de oameni. Oameni speriaţi, îngroziţi de ceea ce li se întâmplă. Dar pe mine tocmai umanitatea din spaimele Americii m-a impresionat". Noi îi spunem d-lui Paler că ne-au impresionat dintotdeauna şi în egală măsură umanitatea şi raţionalitatea Americii. Dl Paler dă de înţeles că America a dobândit abia acum acea atât de necesară luciditate, ascunsă în trecut de mitologia invocată şi, înţelegem noi, de bunăstarea americanului de rând. Adică de acel "homo pragmaticus" insensibil la durere şi, în consecinţă, incapabil să acceadă la "adevărurile" vieţii. Oare dl Paler cunoaşte doar acest fel de filme americane? Nu credem. Am vizionat suficient de multe filme americane în care suferinţa era prezentă. E drept, mai toate sfârşeau bine. Deseori asta se întâmpla datorită concursului unor supermeni. Doar că mitologia aceasta nu exclude suferinţa şi nici luciditatea. Ea învaţă doar atât: binele triumfă până la urmă. Cred că o mitologie optimistă nu conduce cu necesitate la pierderea omenescului (după cum nu conduce cu necesitate către un comportament pragmatic). Mitologia comunismului, de exemplu, avea un caracter optimist, dar nu i-a determinat pe cei ce au crezut în ea să construiască societăţi ale bunăstării. Dar o mitologie optimistă bine direcţionată duce la consecinţe pragmatice, imposibil de atins în alt mod. Printr-o mitologie a specificului naţional, de pildă, cea exprimată în dialectica deal-vale… (George Bondor)
  
  Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre aceste articole!