Contrast - Nr.6 / 2001 - Perspective -

Horia Târnovanu

Revoluţii copernicane

"Kentron" = punct ascuţit, punct staţionar al unui compas; "kentein" = a înţepa, a împunge; "periphereia" = circumferinţă; "peripheres" = a se roti, a se învârti, a pivota, a gravita; "peri" = în jurul + "pherein" = a purta. Compasul este instrumentul revoluţiilor copernicane, şi poate mai mult decât atât…
Înţeleg prin revoluţie copernicană modalitatea totală a dislocării, substituirea aspectului central, învestit cu importanţă decisivă – cu una din datele privilegiate ale circumferinţei, reperul ce avea misiunea subsidiară de a prelungi şi regla adevărul structurii; este de necontestat faptul că astfel se definesc regiuni diferite ale adevărului sau ale explicaţiei, compuse într-o geometrie total opusă. Însă indiferent de articulările sale pozitive, maniera de configurare a unei revoluţii copernicane este cea a unei practici derivate, surprinse în logica permutării; ştim foarte bine că substituţia nu permite variaţii, alternanţe sau unghiuri, ci ea apare ca pură inversiune a unei distanţe. Heliocentrismul n-a lăsat teoriei contestate nici o şansă în lumea explicaţiilor fizice, ea pare să nu mai poată fi revendicată decât de către nebuni; dar poate că aici este deja vorba de un alt nivel al limbajului.
Oricum, dacă "între viziune şi permutări se epuizează toate posibilităţile erudiţiei", o revoluţie copernicană îşi descoperă secundaritatea prin chiar faptul de a exercita şi de a fi o critică. Iar critica navighează întotdeauna spre sud, recuperând siajul lăsat de către cei ce încercaseră să întemeieze o obiectivitate folosind sextantul şi compasul cu privirile spre Steaua Nordului. O atare critică există şi la un nivel metafizic, iar Kant este un exemplu cu totul grăitor: nu cred că există nici o diferenţă între distanţa Soare-Pământ şi distanţa subiect-obiect, indiferent că e vorba de condiţiile de posibilitate ale rotaţiei şi ale revoluţiei (condiţiile mişcărilor planetare), sau de condiţiile cunoaşterii omeneşti. Limitele şi posibilităţile intervin recesiv, cu insistenţa, în ambele cazuri, descriind periferii tăcute şi meticuloase în preajma supoziţiei datului. Secundaritatea e manifestă în aceea că ceva trebuie dat mai întâi, pentru ca ulterior să fie răsturnat. Şi cum viziunea a ţinut întotdeauna de tradiţie, aceasta din urmă e întotdeauna permutată subversiv.
Indiferent de datul fizic sau metafizic, indiferent de lumea în care se înscrie, o revoluţie copernicană a pus întotdeauna la polii distanţei realitatea şi aparenţa. Urmărind exemplele, premisa ptolemaică pleacă din confuzia celor două, iar inversiunea kantiană reduce obiectul la dimensiunile fenomenalităţii. Planetă sau subiect, centrul devine o situaţie limită care se enunţă paradoxal despre măştile inerte ale periferiei, definindu-le drept aparenţe calculabile ce participă la un sens oferit de structură.
Însă logica interdependenţei este cea a prizonieratului; depăşirea distanţei nu e posibilă decât prin întoarcerea compasului, prin propunerea semnului logic al alternativei. În acest moment revoluţia copernicană devine o ameninţare permanentă, întrucât părăseşte locul vid al identităţii oricărui dat, devine o tensiune, întrucât afirmă ireductibilitatea inegalităţii; în fine, devine numele excentric al faptului că circumferinţa ne-a redevenit infinită şi iminentă.
Ce se întâmplă acum? Pentru modelul "fizic", periferia datelor de observaţie poate disloca prin falsificare centralitatea oricărei teorii la care s-a ajuns pe cale inductivă; printre alte argumente, Karl Popper va folosi teorema lui Bayes pentru a demonstra că, indiferent de numărul evidenţelor care confirmă o generalizare, gradul de probabilitate al acesteia rămâne tot zero, întrucât deschide un domeniu infinit. Putem oferi unei infinităţi de cazuri 'n' probabilitatea ca ele să fie adevărate pe jumătate, însă limita lui 1/2 la puterea 'n', când 'n' tinde spre infinit, este zero. Redau argumentul preluat din Newton-Smith: "pentru o generalizare h, dacă scriem p(h/e) pentru probabilitatea lui h dată fiind evident e, şi p(e/h) pentru probabilitatea lui e, dat fiind h, se obţine o formulă a teoremei lui Bayes:

p(h/e) = p(h) x p(e/h) / p(e)

Dacă evidenţa este o instanţă a generalizării, p(e/h) este 1, iar dacă presupunem că avem încredere deplină în adevărul lui e, p(e) = 1. Şi totuşi, dacă p(h) = 0, p(h/e) = 0. Deci indiferent câte instanţe ale generalizării luăm în consideraţie, probabilitatea generalizării va rămâne ca la început, adică zero."
Structura centrată dispare; o oarecare interdependenţă se mai păstrează la Quine, însă şi el, când precizează consideraţii de echilibru pentru coerenţa sistemului cunoştinţelor ca întreg, introduce de fapt condiţii ce afirmă precaritatea atât a "lizierei observaţionale", cât şi a nucleului logic al sistemului. Totalitatea sa e pasibilă de destrămare în orice punct, întrucât "orice enunţ poate fi făcut valabil dacă facem ajustări suficient de drastice în altă parte a sistemului". Deci, oricare dată este ameninţată de inversiune, depăşire sau deformare, cum la fel de bine oricare se poate impune pentru a asigura echilibrul.
Din punct de vedere metafizic putem trăda centrul ca "neutralizare", "reducţie" operată în istoria conceptului de structură (J. Derrida). Centrul reglează şi organizează structura, e unic şi paradoxal, participă la ea dar îi scapă mereu, are condiţia dublă a interiorului şi a exteriorului, primeşte determinările temeiului, ale principiului, de fiecare dată desemnate de invariantul unei prezenţe (eidos, arche, telos, energeia, ousia – esenţă, existenţă, substanţă, subiect – aletheia, transcendentalitate, constiinţă, Dumnezeu, om etc.). Ceea ce am numit aici revoluţie copernicană intensivă, Derrida numeşte "ruptură", "disrupţie", eveniment în istoria aceluiaşi concept de structură. Regândirea structurii trimite şi la regândirea legii care instituia voinţa de centru; locul fix, prezenţa devin simple funcţii, "un soi de ne-loc în care au loc nesfârşite înlocuiri de semne". Totul devine discurs descentrat, gândirii structurii îi ia locul gândirea structuralităţii structurii: redublarea, arheologia, genealogia devin 'metode' de 'aşteptare' a timpului inversiunii, timpul iminenţei.
Tensiunea revoluţiei poate fi şi trebuie gândită ca joc; nu există metode străine de istoria metafizicii pentru a rupe totalitatea sa. Putem juca sigur, adică centrat, prezent, dat, limitat, însă putem juca şi "fără nici o garanţie de securitate", infinit: nu trebuie decât să alegem între două utilizări ale compasului…

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!