Săgeata otrăvită

1)Şcoala este strategie a inutilului

"Un om este rănit de o săgeată otrăvită. Cei apropiaţi, cuprinşi de disperare, aduc degrabă un doctor.
Să ne imaginăm însă că cel lovit de săgeată va respinge orice îngrijire, strigând: «Nu voi lăsa să mi se smulgă din trup această săgeată înainte de a şti cine m-a lovit, dacă era un ksatriya sau un brahman, care este familia sa, dacă e înalt, scund, sau de statură potrivită şi din care anume ţinut se trage. Nu voi lăsa să mi se scoată din trup această săgeată înainte de a şti cu ce fel de arc s-a tras asupra mea, ce coardă avea arcul, ce fel de pană avea săgeata şi din ce material era şlefuit vârful săgeţii.». Adevărat vă spun, un astfel de om ar muri înainte de a cunoaşte toate aceste lucruri, care nu i-ar sluji la nimic." (Majjhimanikaya 1, 426).
A voi, a şti şi a voi să ştii; de ce doreşte acest om să cunoască toate aceste amănunte? Avem vaga senzaţie că încearcă să recupereze o imagine, trasează cu pensula detalii şi nuanţe febrile ale unui peisaj îndepărtat şi stins, ale unei scene petrecute odinioară şi care ar avea acum, în acest ultim moment al vieţii sale, o importanţă decisivă; nu pare sau nu vrea să fie interesat de consecinţe; absent la faptul că-şi pictează propria moarte, urmăreşte linii asidue, în contururi vii, într-un timp ce pare a-şi depăşi propria concretitudine. "A şti" apare aici ca strategie a inutilului, dispare într-un fals invizibil; "a voi" această cunoaştere apare - în însăşi ritmul sacadat cu care viaţa părăseşte trupul celui ucis - ca Artă, deci ca eternă fascinaţie…
În infinitele şcoli ale lumii, ca şi acest om, deprindem nuanţarea unor atitudini totale, mediind între orice DA sau NU care vin din partea vieţii şi astfel ne aplecăm cu mai multă artă asupra a ceea ce suntem, căutând un răspuns. Suntem formaţi să căutăm un răspuns. Fascinaţia şcolii este tot atât de veche ca şi cea a răspunsului, a credinţei că un secret al lumii ascuns într-un metal, într-un idol de piatră, un principiu, un sistem, o lege ne-ar putea despovăra de fatalitatea de a fi; că un singur fir de nisip din clepsidră ne-ar descifra misterul Timpului. Între vechile şcoli şi cele de astăzi este doar o diferenţă de credinţă. Optăm între şcoala eleată sau cea din Milet cu aceeaşi dezinvoltură cu care şi astăzi alegem între două orientări; chestiunea nu e decât să asimilăm ceva ce ne este propriu. Diferenţa e că anticii credeau în principii, modernii în sisteme, iar noi în nimic. Însă, chiar şi acum, tot ceea ce ştim nu ne foloseşte decât pentru a da o imagine frumoasă propriei finitudini, pentru a ne picta cât mai insolit moartea. Deşi prea adesea culorile sunt palide şi evanescente, ele conţin mai mult sau mai puţin un răspuns, o responsabilitate ( lat. respondeo).
Formare, instruire, educaţie - sunt semne ale unui limbaj exterior care ni se adaugă dintr-o cultură, o dată cu imprimarea sensului unei temporalităţi şi a unei conştiinţe istorice. Suntem descrieri exangue ale acestui limbaj şi existăm lent cu premisa că nu există un grad zero al sensurilor, ci doar o limită a timpului şi a voinţei, că s-ar găsi în infinitul Explicaţiilor o urmă a ceea ce ne-am putea asuma ca Înţeles.
Ca fragment fatal, ca memorie activă, VIE, exersez multitudinea de sensuri disparate pe care le-am învăţat, cu speranţa că ulterior unele dintre ele mi-ar putea alcătui o imagine inedită. Şcolile le uităm, pentru că, paradoxal, le lipseşte infinitul (care aparţine vieţii). Prin faptul că ne privează de răspunsul asupra ultimei realităţi, şcoala este o strategie a inutilului; prin faptul că "ştiu" atunci când, de fapt, otrăvuri distilate mă ucid - şcoala devine locul ideal în care deprind să cred întrucât e absurd…

2)Ipostazele şi monştrii

Într-un sens instituţional şi păstrând paradigma săgeţii otrăvite, nu-mi este foarte clar dacă "tot ceea ce nu mă ucide mă face mai puternic" (Fr. Nietzsche), însă cred că în şcoală e bine să ne mai şi stăpânim din când în când…dacă vrem să putem spune că am terminat o şcoală. Problema care apare e că o apologie a nemulţumirii (ce-i drept, specifică vârstei, dar şi situaţiei reale) este tot un joc inutil, întrucât aşteptăm mai mult de la noi înşine decât de la şcoală sau maeştri (sau cel puţin aşa ar trebui, în condiţiile spaţio-temporale date, prin aceasta neînţelegând nici pe departe o Românie fericită şi cu viitorul de aur).
Nu ştiu nici dacă un stoic deprinde stăpânirea sau servitutea, depinde dacă privim din punctul de vedere al stoicului sau din cel al lumii… Aleg deocamdată autenticitatea personală a răbdării şi a spaţiului individual, mai mult decât risipirea într-un protest prematur contra nenumăratelor lucruri care nu-mi convin în cadrul şcolii; întrucât se critică de pe poziţii stabile şi mai ales totale (care adeseori ne lipsesc) şi cu arme foarte puternice, sau cel puţin egale (iar cele pe care le folosim uneori frizează rizibilul). Cu alte cuvinte, nu se merită luptat decât pentru victorie…
Stăpânirea sau servitutea sunt doar ipostaze labile, în cadrul oricărei şcoli, de la cea a simţurilor până la cea a bunului-simţ (de la instincte la morală); ele pot trece oricând una în cealaltă sau pot avea acelaşi chip, iar spectrul abstrus al ratării poate privi cu aceeaşi indiferenţă în ochii maestrului, ca şi în cei ai discipolului. "Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului" (Fr. Nietzsche).
Acestea ar trebui să dea seamă nu de un simţ exacerbat al închiderii sau de un sentiment îngust al personalităţii şi prudenţei ameninţate, ci de resuscitarea unei autenticităţi viguroase a gândului, a unei maniere de expresie ce respinge cu calm ezitarea ternă, confuzia sordidă - într-un cuvânt, falsul intelectual.
Mai trebuie să ţinem cont, de asemenea, că nici o depăşire nu este echivalentă adevărului, iar "a şti"' nu neutralizează otrăvurile puternice…

3)Şcoala e în altă parte

Parafrazând titlul unui roman al lui Milan Kundera, şcoala e în altă parte…În nici un caz pe aici. Şcolile din România sunt copii palide, infidele ale adevăratelor prototipuri care se află în topos atopos, adică în Occident…
Ceea ce aştept eu de la şcoală este ceea ce aştepta Nietzsche de la întreaga modernitate, anume să o vadă, în sfârşit, în ruine… Şcoala are nevoie de o reevaluare aproape totală, dacă ne gândim la calitatea studenţilor, la calitatea maeştrilor, la bibliotecile goale, la dezinteresul total, la mizeria morală şi la violenţa prostului gust.
Aşteptarea seamănă cu încercarea; "aşteptarea moarte n-are, numai cel ce-aşteaptă are" spunea un "clasic", probabil Sfântu-Aşteaptă… Deocamdată aştept câteva cărţi de la prietenii din străinătate, poate dau şi eu o licenţă decentă, adică nedescoperită la bibliografie…

P.S. Adevărat vă spun, că a cunoaşte exemplul acestui om, precum şi faptul că ar putea muri conjurând inutilul - nu ar sluji la nimic. ( Deci nu cereţi să citiţi acest text dacă, din (ne)fericire, vă aflaţi în situaţia mai sus menţionată; noi vă urăm multă baftă, ca la un examen…).

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!