Satul global. Război pe uliţa ideologiilor

Seminarul acestui număr se desfăşoară pe tema Vacanţa raţiunii. Întrebările adresate colaboratorilor:

1) În ce măsură vă afectează actele teroriste din SUA?

2) Recrudescenţa terorismului repune în discuţie tema sfârşitului ideologiilor?

1) „Pittsburg Street", colţ cu „Ştefan cel Mare"

S-a întâmplat chiar în satul meu – în satul meu global. La două străzi depărtare de cea pe care locuiesc. Cerul senin permitea soarelui să arunce umbrele Gemenilor peste acoperişul casei mele şi uneori chiar peste grădina din spate, de unde toamna reflexele limpezi ale bobiţelor de strugure trimiteau mesaje de amor până la etajul nouăzeci (sud), unde lucra Nancy. Acum, prefer norii. Pentru că oricât ar fi cerul de senin, uriaşele umbre au căzut, lăsându-mi casa indecent dezgolită – ca pe o femeie de consum privată de orice mister. S-au prăbuşit Gemenii şi Nancy a murit înaintea lor, într-un disperat salt mortal al cărui final nu putea fi decât unul singur.
Îmi ascult cu uimire prietenii povestindu-mi supăraţi cum au deschis prea târziu televizorul, ratând astfel scenele dramatice. De ce „televizorul"? Doar şi ei, fiecare din apartamentul lui, puteau vedea „pe viu" (da, „pe viu" – şi nu live, prin intermediul camerei de filmat) tragedia. Sau poate nu?
Ce-i drept, au fost şi reporterii de un real folos. De la ei am aflat despre sfârşitul sărmanului Martin, tânărul acela căsătorit prea devreme, pe care-l întâlneam în fiecare dimineaţă la Autogară, cumpărându-şi un pachet de ţigări. Se afla în avionul prăbuşit pe strada „Pittsburg" (colţ cu „Ştefan cel Mare"); de fapt, el şi câţiva prieteni au fost la originea dezastrului. Aflând că teroriştii îl vizează pe administratorul lor de bloc, au hotărât că viaţa lor contează prea puţin. Şi au reuşit, oferindu-ne nouă o dură şi admirabilă lecţie morală. Pentru că – recunosc mâhnit – cetăţeanul Andrei Stavilă şi toţi cei de pe strada lui nu s-ar fi luptat niciodată pentru salvarea propriului administrator, ba chiar i-ar fi strigat beţi de atâta kerosen îngurgitat: Die, bastard!
Dar tot cei de pe strada lui Martin (după ce l-au declarat „erou" pe acesta din urmă) mi-au dat încă o lecţie dură, dovedind că nu sunt demni de morţii lor. Un ulterior sondaj de opinie difuzat de CNBC a arătat cum peste şaptezeci la sută dintre ei sunt gata să renunţe la o parte din libertăţile şi drepturile fundamentale doar pentru a elimina eventualitatea unui nou atac terorist. Iată cât de uşor se trece de la lozincile eroilor stăzii lor (care pot fi sintetizate în cuvintele eroilor de pe strada noastră: Vom muri şi vom fi liberi!) la mult mai hollywoodiana şi politic corecta I wanna save my ass!
Dar probabil că nu am nici un drept să-i critic. Într-o discuţie la poartă cu Marius Tucă, imediat după atentate, vecinul meu Cristian Tudor Popescu – de altfel, un agricultor destul de onest (cultivă în grădina din spate „Adevăr", o specie de iarba dracului) – m-a caracterizat drept „fanatic american". Poate are dreptate, dar nu înţeleg să fac o diferenţă chiar atât de ireductibilă între cultură şi civilizaţie: atâta timp cât folosesc din plin binefacerile civilizaţiei vecinilor mei de peste două străzi (slavă Domnului, nu a celor de peste Prut!), mi se pare nu doar imoral, dar practic imposibil să le critic mentalitatea.
Nu ştiu ce se va întâmpla de acum înainte şi nu cred că pot înţelege deocamdată cum am fost afectat de dispariţia Gemenilor, a lui Nancy şi Martin, sau a dorinţei (fără rest) de libertate. Dar simt extrem de puternic dispariţia siguranţei de care mă bucuram până acum – chiar aici, pe strada mea. La doar două străzi distanţă...

2) Niveluri ideologice

Niciodată nu am crezut în posibilitatea sfârşitului ideologiilor. Putem desigur să imaginăm scenarii în care lupta dintre ideologii este suspendată prin delimitarea categorică a spaţiilor pe care fiecare dintre ele le stăpânesc, ori chiar prin triumful unei unice ideologii; însă atâta timp cât vom trăi sub imperiul valorilor (şi nu văd cum ar putea fi configurată o situaţie contrară), indiferent ce natură ar avea aceste valori şi indiferent cum ar fi ele etichetate moral (E. Lévinas a remarcat foarte bine diferenţa între ideologie şi morală, considerând că prima „marchează sfârşitul oricărei etici umane"), ne vom situa în acelaşi timp în contextul creat de o ideologie sau alta.
Nu sunt în măsură să apreciez dacă există o ideologie proprie terorismului, indiferent de modul în care este el justificat (politic, religios etc.). În legătură cu recentele atentate teroriste şi răspunsul Statelor Unite, remarc însă un fapt deosebit de important: nu mai avem de-a face acum cu un război între două ideologii de acelaşi nivel, de aceeaşi natură (de exemplu, lupta între ideologia comunistă şi cea nazistă, la nivel politic), ci între ideologii situate pe niveluri riguros diferite: pe de o parte, o ideologie politică (democraţia de tip occidental) şi pe de altă parte, o ideologie religioasă (teroriştii îşi justifică acţiunile în cadrul unui discurs religios). Mi-e teamă că politicienii şi analiştii politici occidentali nu cunosc deloc islamul şi deci greşesc atunci când afirmă atât de zgomotos că noul război va fi purtat împotriva terorismului de orice fel şi nu împotriva acestei religii.
Există o mare diferenţă între fostul şi actualul duşman al democraţiei occidentale. Cel vechi (întruchipat de nazism şi, mai ales, comunism) a fost deja distrus, dar victoria a fost posibilă datorită naturii strict politice a acestui duşman. Altfel spus, nimic nu-i lega pe indivizi de aceste sisteme cărora le erau supuşi (sclavi). Din această cauză au fost posibile disidenţele, din această cauză cei care trăiau în comunism, nerecunoscându-l ca propriu lor, au putut lupta împotriva lui. Or, duşmanul actual, ideologia de natură religioasă, are cu totul alte influenţe asupra supuşilor săi. Între fanaticul politic şi fanaticul religios este o diferenţă fundamentală care nu angajează un pathos de natură diferită, ci o disperare ultimă. Un arab nu se va ridica niciodată împotriva islamului (aşa cum ar face un fost comunist sau un creştin – să remarcăm caracterul mult mai profund şi sincer al credinţei mahomedanului decât cel al credinţei creştinului). Faptul că majoritatea ţărilor mahomedane au condamnat actele teroriste şi unele chiar şi-au oferit ajutorul nu este decât o judecată politică pragmatică – susţinută de guverne şi, după cum s-a văzut, fără prea mare succes în rândul masselor. Ben Laden a fost ajutat de SUA în lupta împotriva URSS şi acum s-a întors împotriva occidentalilor, folosind armele primite şi tehnicile de luptă învăţate. Nimic nu garantează că actuala opoziţie din Afganistan, ce va fi ajutată de americani să ajungă la putere, nu va acţiona la fel. Nimic nu garantează că lumea arabă în întregul ei nu va reacţiona la fel. Poate că liderii politici arabi, din considerente pragmatice, vor face orice pentru a-şi consolida puterea. Dar ei nu au nici o putere în faţa liderilor religioşi, care produc pe bandă rulantă decrete religioase în care occidentalii sunt declaraţi Răul Absolut şi uciderea oricăruia dintre ei îl proiectează pe ucigaş direct în Rai.
Situaţia creată mi se pare extrem de periculoasă datorită luptei inegale: lumea arabă are în acest război o motivaţie mult mai puternică decât cea occidentală. Două imagini reflectă perfect contextele create: în timp ce afganii refuză să-l predea pe Ben Laden (deşi sunt conştienţi că nu au nici o şansă în faţa armatei şi tehnicii americane), americanii preferă să renunţe la unele din drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie pentru a înlătura pe viitor pericolul altor atentate. În ciuda aparenţelor, cei aflaţi în ofensivă sunt arabii, iar cei aflaţi în defensivă sunt americanii. Finalul acestei confruntări va depinde numai de luciditatea raţiunii occidentale.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre acest articol!