Sceptici şi ideologi (de serviciu)

Seminarul acestui număr se desfăşoară pe tema Vacanţa raţiunii. Întrebările adresate colaboratorilor:

1) În ce măsură vă afectează actele teroriste din SUA?

2) Recrudescenţa terorismului repune în discuţie tema sfârşitului ideologiilor?

1) Anti-Cartesius

Evenimentele din 11 septembrie ne afectează în funcţie de modul în care ne definim. Exact din acest motiv ele constituie, ca orice întâmplare crucială, un prilej, nedorit desigur, de a repune în discuţie acele date care ne configurează identitatea provizorie. Operaţie deloc facilă, o ştim cu toţii.
În calitate de indivizi, actele teroriste din SUA ne zdruncină serios credinţa, aproape inconştientă, în propria securitate. Credinţă bazată, aflăm acum, după 11 septembrie, nu atât pe siguranţa pe care o conferă instituţiile statului ce ar trebui să ne protejeze pe toţi, ci pe o încredere "naturală", neproblematizată şi deci "pură", în semenii noştri. Această încredere, cititorii vor fi înţeles deja acest lucru, este "pură" doar ca punct de plecare, până la proba contrarie. Căci deseori aşteptările ne sunt înşelate. Însă ea a constituit până acum, ca punct de plecare, repet, acel teren ferm al experienţei noastre în lume. Folosesc pluralul convins fiind că nu vorbesc doar în nume propriu. Ar fi de-a dreptul absurd să ne întrebăm, de fiecare dată când interacţionăm cu ceilalţi, ce intenţii ascunse au aceştia. O astfel de "hermeneutică a suspiciunii" se situează mai degrabă în proximitatea paranoiei decât a naivităţii. Desigur că există, printre noi, cartezieni de serviciu, exponenţi ai îndoielii încruntate, comentatori şi formatori de opinie "cu morgă", dispuşi în orice moment al zilei să decripteze niscaiva vini ascunse ale Americii care au condus la dezastrul acesteia, ca şi diferenţe subtile între "homo pragmaticus" şi spiritualitatea profundă a Estului, toate în favoarea noastră, a celor "profunzi". Dar nu este acum cazul să ne ocupăm de aceştia. Le spunem doar că îndoiala lor nu e nicidecum metodică, întrucât nu duce la nimic. (A nu se înţelege: conduce către „nimic", căci asta n-ar fi puţin lucru, ne-o spun, supăraţi, heideggerienii!). Mă tem de un singur lucru: să nu ne molipsească analogiile lor bolnave, gen Iugoslavia - World Trade Center, cea cu „victimele colaterale". Ori suspiciunea lor generalizată, dobândită la şcoala Nietzsche-Marx-Freud (sau doar la a unora dintre aceştia). Acesta ar fi un pericol care ne pândeşte după 11 septembrie. Dar tot ca indivizi, există şi posibiliatea să fim nevoiţi, ca şi americanii şi toţi cetăţenii ţărilor civilizate, să renunţăm la unele din atributele libertăţii individuale, pentru un supliment de securitate. Or, aşa ceva e în strânsă dependenţă de configuraţia scenei politice. După cum se prezintă ea acum şi după cum se prefigureză structura ei în viitor, avem motive să ne facem probleme. De la avertizarea presei să fie atentă ce scrie despre evenimentele din 11 septembrie şi până la cenzură e doar un pas. Tot ca indivizi vom avea probabil de suportat consecinţe nefaste, în viitorul apropiat, în privinţa circulaţiei libere în spaţiul european. Dar astea sunt deja mofturi, nu-i aşa? Mai bine să stăm cuminţi pe pământul strămoşesc, să declarăm că suntem cu americanii, dar să scuipăm în sân să nu vină războiul peste noi. Căci după ce el va fi trecut, vom fi primiţi în NATO şi UE, că doar am fost de partea Occidentului. Asta dacă nu ne vom transforma cu toţii în sceptici de serviciu sau, mai rău, în „talibani de serviciu".
Dar ca români, ce transformări de ordin cultural vor avea loc? Recunosc că la această întrebare sunt nevoit să spun „pass". Căci nu-mi pot asuma nicidecum, oricât aş încerca, perspectiva „sentimentului românesc al fiinţei". Blaga, Vulcănescu, Noica et alii nu m-au convins în acest sens. Şi nici Eterna şi fascinanta Românie. Dar poate nu sunt întru totul pierdut. Îi rog deci pe binevoitori să încerce să mă convingă (la adresa bondor@uaic.ro sau în paginile revistei Contrast, la secţiunea „Fantasme private").

2) Renaşterea ideologiilor?

Ideea sfârşitului ideologiilor e valabilă doar pentru ideologiile politice. Deci într-un sens restrâns. Putem depăşi paradigma Fukuyama conferind ideologiei un sens mai larg, de sistem al ideilor, caz în care totul este ideologie, căci totul stă sub o idee sau un raport de idei. Dar în acest fel nu am rezolvat chestiunea. Aşa că trebuie să gândim dacă asistăm în prezent la confruntarea unor ideologii. Există o ideologie a terorismului? Dacă da, cu ce altă ideologie se află ea în conflict? Cu cea a "lumii civilizate"? Cu cea a Americii? Sunt întrebări ce revin obsesiv în ultima vreme, deşi suntem cu toţii departe de răspunsuri certe. Ceea ce nu înseamnă că ne-am pierdut complet reperele.
Înclin să cred că terorismul bazat pe fundamentalismul islamic nu a fost în trecut o ideologie. Mai precis, cred că el a devenit o ideologie abia o dată cu 11 septembrie. Era şi înainte o viziune schematizată asupra lumii, cu un caracter justificativ pentru minţile fanatice. Dispunea de un cod prin intermediul căruia adepţii săi înţelegeau lumea, cod rezumabil într-un cuvânt: jihad. Se folosea deci de religia islamică, interpretând fraudulos anumite date ale acesteia. Tindea către repetarea unui act primordial, anume Islamul originar. Toate aceste caracteristici l-ar califica drept o ideologie. Însă ceva îi lipsea pentru a fi cu adevărat aşa ceva: o relaţie autentică cu realitatea. Ceea ce el propunea până în 11 septembrie era o altă lume, o altă realitate, fiind mai degrabă o utopie decât o ideologie. Or, acest aspect făcea ca puterea sa de a schimba ori măcar de a atinge realitatea să fie minimă. Manifestările sale anterioare erau izolate şi sărace din punct de vedere simbolic. Acum însă el a arătat lumii întregi cine îi este adversarul şi, mai grav decât orice, în ce măsură a acaparat vieţile adepţilor săi. Abia acum şi-a asumat celălalt "real", al lumii civilizate, în intenţia de a-l distruge pur şi simplu. Pericolul mare al războiului iminent este deci, în planul ideilor, acela de a definitiva tranziţia terorismului islamic într-o ideologie.
Ce altă ideologie se află în joc? Ştim cu toţii că o dată cu încheierea războiului rece, deci cu dispariţia relativă a comunismului de pe scena ideologiilor, am asistat la "sfârşitul" acestora. Singura ideologie rămasă atunci, cea a democraţiei liberale, părea să-şi fi jucat până la capăt rolul adversativ pe scena lumii. Ea încetase să mai funcţioneze ca o ideologie tocmai întrucât dispăruse concurenţa. Se transformase astfel în "realitate", acea realitate proprie lumii occidentale şi dorită de ţările din fostul bloc comunist. Simultan însă căzuse într-un fel de plictis al de la sine înţelesurilor, împreună cu valorile ei cu tot: libertate, democraţie, individ, cetăţean etc. Acestea erau subiecte de discuţie mai degrabă în ţările ce părăsiseră comunismul şi aspirau la aceste îndelung râvnite valori, sau doar la bunăstarea pe care aderarea la ele o promitea. Aşa ne explicăm de ce SUA au fost ţinta atacurilor teroriste, şi nu alte ţări occidentale: America nu doar simboliza acea "realitate", ci era efectiv, şi de multă vreme, acea "realitate". "Utopia realizată", spunea Baudrillard. Atacând această "realitate", terorismul islamic a făcut un pas de la utopie la ideologie. Perversă situaţie, întrucât "utopia realizată" a Americii, antrenând şi utopia încă incompletă a Europei, tinde acum să redevină ideologie. Ea este obligată să facă acest pas, ca o măsură defensivă. Şi astfel, un nou conflict al ideologiilor, până la anihilarea terorismului. Imperialism cultural (şi nu numai) al Americii, vor spune observatorii "neutri". Doar că vremea neutralităţii a trecut.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre acest articol!