Şcoala ca manipulare

În contextul actual, asistăm la un război ideologic. Fiecare element constitutiv al societăţii poate juca un rol determinant în evoluţia structurilor de putere. Magia libertăţii individuale absolute este vândută la colţ de stradă sau în mediul academic. Societatea evoluează în numele democraţiei extinse, în care pilonul central este reprezentat de educaţie.
Instituţionalizarea este resimţită ca o necesitate impetuoasă, căci aleatorul poate perturba ordinea societăţii, în general, şi a discursului, în particular. În legătură cu această problemă, perspectiva foucauldiană este revelatorie, căci admite ca fundamente ale gândirii hazardul, discontinuitatea şi materialitatea; pentru a evita dezordinea discursului, trebuie asumate trei decizii esenţiale: repunerea în discuţie a voinţei de adevăr, restituirea caracterului de eveniment al discursului şi suspendarea suveranităţii semnificantului. Astfel, pentru a atinge scopul de semnificaţie, producerea discursului este controlată în fiecare societate printr-un anumit număr de proceduri care au rolul de a-i conjura puterile şi de a evita evenimentul aleator. Michel Foucault consideră că există proceduri de excludere din exterior, vizând dorinţa şi puterea (vorbirea interzisă, partajul nebuniei şi voinţa de adevăr), proceduri interne, vizând hazardul discursului şi proceduri pentru subiecţii vorbitori (ritualul, societăţile de discurs, doctrinele).
Putem considera că şcoala este o procedură de excludere din exterior, o formă rafinată de instituţionalizare şi de manipulare în masă. Un anumit context cultural şi social îi determină şcolii valoarea în condiţii istorice; la limită, şcoala este oglindă a mentalităţilor epocale şi societale, iar şcolarii sunt re-prezentări ale unor ideologii directoare în istoria relaţiilor inter-umane. Prin urmare, şcoala trebuie considerată nu o cauză de formare a indivizilor, ci mai curând un efect al societăţii, un fruct al contextului istoric.
Parţial apt de suprapunere cu discursul nebunului din sfera de analiză foucauldiană, discursul promovat de fiecare şcoală, atât în sens restrâns, de şcoală filosofică, matematică ş.a., cât şi în sens larg, de educare minimă obligatorie pentru toţi, îşi relevă autenticitatea la întretăierea a două concepte: cunoaşterea (savoir) şi puterea (pouvoir).
Cunoaşterea se exprimă esenţialmente prin enunţuri, acestea având întâietate prin calitatea lor determinantă; proprietăţile intrinseci ale discursului sunt însă relaţionate cu mediile instituţionale, căci fiecare şcoală manipulează un spaţiu de vizibilitate a ideologiei corespunzătoare ei.
Puterea se caracterizează în termeni nietzscheeni ca raport de forţe; ea acţionează ca regulă de instanţiere a contextului social.
Şcoala, ca mediu instituţional, are la bază coexistenţa şi inter-relaţionarea cunoaşterii şi puterii. Şcoala este, în acest sens, un amplu mecanism operatoriu, neavând intensitate; ea poate fi descrisă ca formă de expresie a unei mentalităţi manipulatoare cu rădăcini în "necesitatea" organizării ordinii publice.
Şcoala este considerată drept o organizaţie care face parte din instituţia educativă, mai complexă. Caracterul propriu fiecărei instituţii sociale este cel de "fenomen social total". În acest context, şcoala este un mod de a gândi, de a simţi şi de a acţiona (cf. Durkheim) cu efect constrângător asupra individului, mod venit din exterior, cu existenţă proprie, independent de manifestările individuale. Problema a fost abordată şi de filosofi, un exemplu fiind Lévinas, care vorbeşte nu de instrucţie, ci de instituţionalizarea văzută pentru adevăr ca modalitate de a se produce astfel încât să nu fie niciodată opera mea, să nu devină propria mea interioritate. Practic concepţia generală asupra instituţionalizării este aceea de instrument operatoriu ce veghează producerea adevărului societal.
Scopul ultim al instituţionalizării, acela de dirijare la nivel inconştient şi subconştient a acţiunilor indivizilor, se realizează prin intermediul manipulării; această practică asigură distorsionarea intenţionată a realităţii, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi decizie. Astfel, instituţionalizarea urmăreşte inculcarea unei înţelegeri convenabile a stării de lucruri, apelând nu numai la argumente sofistice, cât şi la paliere emoţionale. Subtilitatea şi rafinamentul şcolii ca fapt de instituţionalizare provine din aceea că este un mijloc de impunere a puterii, deci a intereselor unei clase, nu prin coerciţie, ci prin ideologie.
Manipularea şcolară are ca ecou în privinţa şcolarilor învăţarea socială. Acest proces de asimilare a experienţei sociale vizează schimbări de conduită ce asigură funcţionarea eficientă (în concordanţă cu raportul de forţe conducătoare) a sistemului social. Contextul învăţării sociale este reprezentat de relaţia stabilită între imitator (şcolar) şi model (în speţă, cel care şcolarizează, învăţătorul); conţinutul acestei învăţări este circumscris de comportamentele rolului jucat de model. Etapele implicate în acest proces (cf. Albert Bandera) sunt: identificarea comportamentelor modelului, stocarea lor, (verbalizarea sau codificarea simbolică este cea mai eficientă), reproducerea psihomotorie a comportamentelor şi întărirea lor. Imitatorul, deci şcolarul, va prelua treptat rolul de model, continuându-se astfel lanţul instituţionalizării. Interesul unui grup va deveni inductiv interes social, adevărul manufacturiat se va transfoma în normă, astfel încât se pierde urma "primului" impuls instituţionalizat.
Nu trebuie absolutizat însă caracterul negativ al şcolii, caracter de impunere a unei ideologii "convenabile". Am adoptat cu toţii legea libertăţii-ca-necesitate-de-încătuşare o dată cu contractul social. Fiecare rămâne "liber" de a i se sustrage (eventual de a-i înainta un proces kafkian), prin ieşirea în afara regulii jocului. Salvarea autentică, individuală însă este angoasa. Acţiunea anarhică (de dejucare a conspiraţiei) a unui individ va fi, în cel mai bun caz, asumată de un număr de persoane (care vor reprezenta, la rându-le, cel puţin modele pentru ceilalţi) ori, mai curând, integrată în partajul nebuniei, al excluderii din normă. O precizare: instituţionalizarea permite creativitatea şi deschide orizonturi. Cu limite, bineînţeles.
Relevarea aspectelor pozitive ale şcolii le lăsăm pe seama celor care mai cred cu îndârjire în absolutismul bunei-credinţe.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!