Contrast - Nr.6 / 2001 - Seminar -

Periferici, dar în centru

Ideea de a realiza Seminarul sub forma unei anchete în universitatea germană ce ne-a găzduit timp de un semestru ne-a venit atunci când am observat formidabila diversitate a studenţilor de aici. Konstanz este aşezat chiar la graniţa Germaniei cu Elveţia şi în apropierea Austriei. Situarea aceasta este în acord cu caracterul internaţional al universităţii, loc în care se întâlnesc tineri ce vin din culturi atât de diferite. Nu întâmplător unul din tinerii intervievaţi a definit centrul drept loc privilegiat în care se întâlnesc oameni diferiţi, sub semnul toleranţei.
Am profitat de această situaţie şi, printr-un dialog cu tineri din cât mai multe ţări şi culturi, am încercat să aflăm ce anume îi deosebeşte şi ce îi apropie. Ne-am interesat de experienţele lor în Germania, de felul în care se simt ei aici şi, pornind de la aceste chestiuni simple, de maniera în care îşi reprezintă ei relaţia centru-periferie. Am direcţionat această întrebare generală către anumite niveluri de discuţie, în intenţia de a surprinde modul lor propriu de a se defini în acest cadru.
E de la sine înţeles că nu ne-am propus o veritabilă anchetă sociologică. Nu ne-a interesat corectitudinea metodologică. De fapt, nici nu ne-am gândit să uzăm de vreo metodă. Scurtele „interviuri" realizate s-au desfăşurat, aproape toate, într-o atmosferă prevestitoare de vacanţă. Că multe dintre răspunsuri au fost de-a dreptul serioase, fie de teama reportofonului, fie din cauza unei oarecare gravităţi a temei, că şi întrebările noastre au fost uneori bântuite de stafia teoreticului, e întru totul adevărat. Ne asumăm această vină. Pur şi simplu nu ne-am putut abţine de la aşa ceva. Răspunsurile ne-au incitat adesea în acest sens.
Ce anume am observat?
Cei mai mulţi au preferat să gândească situaţia amintită din punct de vedere politic. Dacă cei din estul Europei s-au referit la locul central în Europa al unor ţări precum Germania şi Franţa, recunoscând situarea periferică a ţărilor lor, cei din Occident, deşi au identificat în politică schema centru-periferie, nu i-au dat prea mare importanţă. O ilustrare aparte a vizat spaţiul social, raportul centru-periferie fiind regăsit şi în cuprinsul societăţii, ca tensiune între majoritari şi minoritari de diferite tipuri.
Alte răspunsuri au fost orientate către aspectele culturale ale raportului în discuţie. Ele au venit de la cei care au preferat să se definească prin individualitatea şi tradiţia căreia îi aparţin, şi nu prin politic. Răspunsurile nu ne-au surprins foarte mult. Esticii s-au definit în special comparativ, în relaţie cu mentalităţile şi datele culturale ale Occidentului, nefăcând un secret din eventualele lor complexe legate de acest fapt, din posibila lor reactivitate ori din modul lor de viaţă preponderent defensiv. Bineînţeles că nu putem generaliza o astfel de atitudine. Nu toţi esticii sunt reactivi şi nici nu sunt toţi atraşi de închiderea într-o falsă identitate. Deci nu toţi întruchipează condiţiile naţionalismului. Pentru noi, însă, atitudinea observată confirmă anumite precedente din spaţiul românesc. Dimpotrivă, vesticii şi central-europenii au găsit cu supleţe alte modalităţi de autodefinire, pur şi simplu afirmative, anume apartenenţa la o religie ori tradiţia din care fac parte. Ei au recunoscut caracterul subiectiv al raportului centru-periferie, în acord cu imperativele multiculturalismului. Dar nici în acest caz nu ne este permis să generalizăm. Căci nu toţi cei de „dincolo" sunt democraţi şi toleranţi.
Oamenii sunt diferiţi, indiferent de unde ar veni. Nu e mare filosofie în această idee. Dar nici nu ai nevoie de cine ştie ce filosofie când eşti faţă în faţă cu semenii. E o simplă întâlnire, aşa cum am aflat. Deşi nu e întotdeauna simplă. (G.B. & I.V.)

"Mai multe centre ale lumii" – Waltraud Bauersachs, profesoară de limbă germană, Universitatea Konstanz

G.B.: Tema discuţiei noastre este „Centrul şi periferia". Aţi putea spune ceva despre această relaţie pornind de la faptul că predaţi limba germană studenţilor străini...
W.B.: Puteţi să-mi sugeraţi un punct de plecare?
I.V.: Din experienţa dumneavoastră pedagogică, observaţi diferenţe între studenţii pe care îi aveţi, în funcţie de spaţiul cultural din care provin? De aici, aţi putea conchide ceva în legătură cu relaţia centru-periferie?
W.B.: În ultima vreme am avut mulţi studenţi din Est. Aceştia erau deseori majoritari în grupele respective şi ei au dat într-un fel tonul cursurilor. Aşa că îmi este greu să-mi imaginez cum s-ar fi comportat ei într-un mediu în care ar fi fost minoritari. Dar sigur nu sunt deosebiţi de studenţii ce vin din Vest, şi nicidecum nu sunt inferiori acestora. Dacă studenţii din Spania, spre exemplu, îşi pot permite pauze în timpul studiilor, ştiind ca nu au mare lucru de pierdut, cei din Est sunt mai motivaţi şi mai tenace, conştientizând faptul că nu li se ivesc prea multe şanse şi trebuie să o valorifice pe cea pe care o au.
I.V.: Am observat faptul că perifericii, în special esticii, învaţă limbi străine într-un mod firesc, simţind nevoia să iasă din minoratul limbii şi al culturii lor.
G.B.: Această atitudine ţine de un aşa-numit complex al exhaustivităţii. Un filosof român spunea odată că începe să scrie un articol abia după ce termină de citit toată bibliografia de specialitate legată de acea temă.
W.B.: Da, am observat că esticii au o deschidere mai largă decât studenţii central şi vest-europeni, că au o cultură generală mai bogată. Universităţile de la noi pregătesc cu precădere specialişti într-un domeniu bine definit. Chiar dacă nu pot vorbi despre multe lucruri, ei învaţă în amănunt chestiuni pe care le aplică ulterior în activitatea lor.
I.V.: Haideţi să vedem dacă putem găsi totuşi o reprezentare adecvată a relaţiei centru-periferie. De pildă, ce credeţi despre imaginea cercurilor concentrice? Ar putea fi aceasta o ilustrare a situaţiei politico-culturale a lumii în acest moment?
G.B.: Pentru această întrebare e necesar să ne spuneţi cum percepeţi raportul actual dintre Europa, cu centrul ei situat simbolic în Occident, şi SUA.
W.B.: A fost o vreme când simţeam că Germania chiar reprezintă un centru, însă de ceva timp nu mai pot spune aşa ceva. Economic şi politic, SUA sunt clar deasupra Europei. Dar nici reprezentarea cercurilor concentrice nu mi se pare potrivită. Ar fi vorba mai degrabă despre mai multe centre ale lumii, ceea ce poate fi sugerat de imaginea unor cercuri care se intersectează. Aceasta este, cred, o reprezentare mai adecvată.


"Putem renunţa la punctul de vedere ego-centric?" – Simon Wagner, Germania, student Drept, Konstanz

I.V.: Cum înţelegi tu raportul dintre centru şi periferie?
S.W.: Dacă ar fi să răspund spontan, atunci aş spune că acest raport se determină pornind de la punctul de vedere în care ne situăm şi din care ne înţelegem pe noi înşine. Pentru catolic, celelalte religii se grupează în jurul Romei ca în jurul unui centru simbolic. De asemenea, pentru un german, Germania reprezintă centrul prin excelenţă.
I.V.: Se pare că centrul e acolo unde ne aflăm.
S.W.: Da, acum se pune însă problema măsurii în care suntem noi capabili să ne asumăm un alt punct de vedere, să vedem adică centrul şi altundeva sau să putem vedea şi un alt centru decât cel care ne este familiar. Putem noi oare renunţa la punctul de vedere ego-centric? Ne concepem pe noi înşine exclusiv drept punct de plecare al unei concepţii globale despre lume sau putem să judecăm şi obiectiv, nu numai subiectiv?
I.V: Rămâne mereu deschisă problema subiectivităţii şi a obiectivităţii, după câte văd...
S.W.: Da, îmi este totuşi greu să răspund provocării voastre, deoarece avem de a face cu o relaţie subiectivă şi e greu să apreciem dacă putem răspunde în mod obiectiv la această întrebare.
I.V.: Revenind totuşi la raportul care ne interesează aici... am observat că periferia are cu centrul un raport exclusiv de diferenţă...
G.B.: Da, cel care se găseşte în centru nu se defineşte în raport cu periferia...
I.V.: Numai periferia se defineşte în raport cu centrul... înseamnă oare asta că periferia nu are consistenţă?
G.B.: Rămâne o problema de discutat... Îmi amintesc că Mircea Eliade era interesat de faptul că micile culturi au ceva de spus, în măsura în care ele scot în evidenţă ceea ce culturile mari nu au sau ceea ce acestea consideră ca fiind de la sine înţeles.
S.W.: Cred că aşa este. De fapt, culturile mici, aşa-zis periferice, au devenit un obiect predilect de studiu în secolul trecut. Multe discipline cu caracter ştiinţific au scos la iveală „periferia", prezentând-o pe înţelesul „centrului". Or, acest proces poate fi important şi pentru periferie, aceasta având posibilitatea să înveţe modalităţi pragmatice de a se face cunoscută şi să devină, ca să spun aşa, mai conştientă de valoarea ei.


"Trebuie să acceptăm caracterul subiectiv al reprezentărilor noastre" – Martin Baminger, Austria, student Ştiinţe politice, Viena & Konstanz

G.B.: Studiezi Ştiinţe politice... profit deci de ocazie pentru a-ţi adresa o întrebare rămasă fără răspuns într-un dialog cu alt student. Dar nu trebuie să o iei drept foarte serioasă... Crezi că e posibil să exprimăm o judecată obiectivă despre raportul centru-periferie, sau este acesta, prin definiţie, pur subiectiv? Dacă ai putea să ilustrezi în politică această chestiune...
M.B.: Nu e posibil să judecăm obiectiv relaţia centru-periferie, dar problema care se pune este dacă acceptăm caracterul subiectiv al reprezentării noastre sau, dimpotrivă, considerăm propria subiectivitate drept obiectivă. Cred că există centru şi periferie pentru fiecare dintre noi, întrucât putem judeca doar subiectiv... obiectiv vorbind, nu există centru şi periferie. Contează doar dacă recunoaştem acest fapt. Din punct de vedere politic, faptul de a lua drept adevărat, drept obiectiv, un centru care e doar subiectiv este premisa naţionalismului.
G.B.: Cum defineşti, tot din perspectivă politică, prima posibilitate, adică asumarea caracterului subiectiv al centrului?
M.B.: Din punct de vedere politic, nu putem defini precis această atitudine întrucât nu există opinii politice obiective. Oamenii sunt eterogeni şi de aceea nu există orientare politică justă, obiectivă. De pildă, fiecare alege, pentru el însuşi, stânga sau dreapta politică.
G.B.: Există şi alte paliere pe care putem vorbi despre subiectivitatea ori obiectivitatea relaţiei centru-periferie?
M.B.: În toate domeniile se aplică această schemă. De exemplu, în religie. Pe de o parte, acceptarea caracterului subiectiv al propriului centru duce la toleranţă şi face posibilă pluralitatea religiilor; pe de altă parte, poziţia obiectivistă conduce către intoleranţă şi fundamentalism. În prezent, cam 60% dintre austrieci sunt catolici, 10% protestanţi, 10% musulmani, iar restul populaţiei nu se defineşte prin apartenenţa la o religie. Trei dintre şefii Bisericii Catolice, anume cei mai conservatori, sunt prezenţi frecvent în emisiunile de televiziune ori în presa scrisă, ceea ce duce la dispute permanente legate de toleranţa religioasă.
G.B.: Cât de mult contează pentru tine locul simbolic în care trăieşti? Cum te defineşti de fapt?
M.B.: Mă definesc prin două trăsături: sunt mai întâi vienez şi apoi central-european.
G.B.: Ce înseamnă a fi vienez şi a fi central-european?
M.B.: Viena este deseori descrisă prin două motive: sentimentul melancoliei şi importanţa temei morţii. Melancolia, adică atracţia faţă de o lume ce nu are obligatoriu corespondent în realitate... Însemnătatea problemei morţii se vede din locul pe care îl ocupă cimitirul în viaţa comunităţii vieneze. Aceasta ar trebui să însemne că şi cultul tradiţiei este o trăsătură definitorie a Vienei. Doar că acum lucrurile stau altfel decât în urmă cu o sută de ani... În legătură cu chestiunea morţii există o glumă pe care o folosesc vienezii atunci când se află într-o situaţie periculoasă... sau când vorbesc ironic despre frica de moarte: „Dacă mori tânăr, ai şansa să fii mai mult timp mort". Logic, nu?
G.B.: Plutesc toate aceste trăsături simbolice deasupra Vienei?
M.B.: Categoric, nu. Vienezii sunt şi ei eterogeni. Aş da un exemplu. Tradiţia fotbalistică austriacă deosebeşte ferm între Austria Viena şi Rapid Viena. Prima formaţie se bazează pe tehnica jucătorilor, pe subtilitatea şi inteligenţa lor, a doua pe voinţă, disciplină şi forţă brută, fiind mai apropiată ca stil de formaţiile germane. Sunt cele două Austrii şi cele două feţe ale Vienei, dacă vrei.
G.B.: Ce s-a întâmplat în ultimii ani cu fotbalul austriac?
M.B.: A căzut în melancolie, atâta tot...
G.B.: Eu îţi doresc ca Austria Viena să nu joace în viitorul apropiat cu Steaua Bucureşti, şi nici naţionala Austriei cu cea a României.
M.B.: Am auzit că Hagi e acum doar antrenor, aşa că...
G.B.: Cum stau lucrurile cu Europa Centrală? Ce aduce ea nou, pentru tine, ca vienez?
M.B.: Eu definesc Europa Centrală după trăsăturile Vienei, deci n-aş putea să spun mai multe. Doar că mă simt la Budapesta, de pildă, aproape ca acasă.


"Centrul este acolo unde oamenii se întâlnesc" – Alban Lagarde, Franţa, absolvent Farmacie, Bordeaux

G.B.: Există un centru simbolic al Europei, pentru un francez?
A.L.: Peste tot în Europa putem întâlni un centru al acesteia... peste tot şi nicăieri... Centrul este acolo unde oamenii se întâlnesc şi unde diferite culturi se întâlnesc. De aceea nu există un centru... În America există, de pildă, multe naţionalităţi, mai multe decât oriunde în Europa.
G.B.: Crezi că acolo multiculturalismul este deja o realitate?
A.L.: E vorba despre respectul diferenţei. Nu există un centru al lumii, ci mai multe.
I.V.: Centrul e pretutindeni şi nicăieri...
A.L.: Da, asta e de fapt definiţia lumii...
G.B.: Definiţia lumii... sună frumos, franţuzeşte... Multiculturalismul are sens dacă ne referim la un spaţiu geografic şi cultural determinat, deci între indivizi care au ceva în comun, fie şi un anume teritoriu. Trăind în Europa, nu te comporţi în spiritul multiculturalismului faţă de un locuitor din... Fidji.
I.V.: În cadrul unor astfel de spaţii multiculturale nu avem de a face, din nou, cu raportul centru-periferie?
G.B.: Franţa este cu adevărat o ţară multiculturală? Trăiesc acolo mulţi arabi şi chinezi, precum şi numeroşi intelectuali veniţi din ţările foste comuniste...
A.L.: Oameni diferiţi înseamnă întotdeauna şi probleme. De pildă, în Bordeaux, când musulmanii merg la moschee pentru a se ruga, sunt protejaţi întotdeauna de poliţişti... altfel riscă să fie agresaţi... Nu toţi oamenii au învăţat lecţia multiculturalismului, deci respectul datorat celor diferiţi.
G.B.: Unde ai învăţat multiculturalismul?
A.L.: Pe plaja de lângă Bordeaux... cu amici de culoare...
G.B.: ...vin de Bordeaux... berea franţuzească nu e grozavă...
A.L.: ...vinul de Bordeaux care se găseşte în magazine aici, în Germania, e cel mai prost dintre vinurile noastre...
G.B.: Crezi în multiculturalism... Deci nu există un centru pentru tine...
A.L.: Raportul centru-periferie poate fi gândit şi dintr-o altă perspectivă... dacă ne întrebăm care este centrul vieţii noastre, ca indivizi, dincolo de existenţa noastră socială... Cred că trebuie să vorbim şi despre existenţa lui Dumnezeu... Fără Dumnezeu oamenii nu pot trăi. Dumnezeu este centrul vieţii noastre. Problema existenţei unei vieţi după moarte ne-o punem în această viaţă... răspunsul pe care îl dăm poate conferi un sens vieţii noastre. Dacă nu crezi în Dumnezeu, ce înseamnă moartea? Trebuie să existe un centru al vieţii noastre. Există un Dumnezeu, asta cred, deşi sunt diferite religii. Asta nu vine în contradicţie cu multiculturalismul. Chiar dacă multiculturalismul ar presupune că există mai mulţi zei, până la urmă există un singur Dumnezeu. E comic să credem că nu există Dumnezeu. Ar fi o viaţă fără centru...


"Perifericul are mereu complexe faţă de cel situat în centru" – Michal Kokoszczynski, Polonia, student Informatică, Cracovia & Konstanz

G.B.: Dacă îţi spun că tema dialogului nostru este raportul centru-periferie...
M.K.: ...ce-i cu asta?
G.B.: ...ce gând îţi vine prima dată în minte?
M.K.: E greu... Reprezentarea centru-periferie are multe aplicaţii. Cred că nu există nici o realitate care să nu poată fi imaginată astfel. ...aplicaţii politice, sociale şi culturale... Gândindu-mă la raportul centru-periferie, îmi vine imediat în minte ideea de „complex". E clar, nu? Cel de la periferie are mereu complexe faţă de cel situat în centru. Nu crezi şi tu asta?
G.B.: Nu vreau să-ţi influenţez răspunsul...
M.K.: Eşti riguros, pentru un român...
G.B.: Asta vine dintr-un complex, probabil... Cine sunt „complexaţii" de la periferie?
M.K.: ...oamenii politici, cei de cultură... şi la nivel social... De pildă, politicienii din ţările mici au complexe faţă de cei din ţările puternice... nu ei fac adevărata politică, nu ei iau marile decizii, ci ceilalţi...
G.B.: Cine sunt cei mari şi cine cei mici? Cine e în centru?
M.K.: În Europa, Germania este acum centrul. Toate celelalte ţări recunosc poziţia Germaniei...
G.B.: Cum anume?
M.K.: Se vede că au complexe... Dar global... e dificil... ţările europene nu sunt în centru... sunt şi ele la periferie, inclusiv Germania, în raport cu SUA... S-a văzut în Balcani cine-i şef... deciziile importante sunt luate la Washington. În Europa, Rusia are o poziţie diferită... intră greu în această ecuaţie... are drept de veto şi de aceea trebuie să i se asculte opinia... De ceva vreme învăţ rusă...
G.B.: Întrucât crezi că Rusia va redeveni o mare putere?
M.K.: Rusoaicele sunt frumoase... N-am nici un scop... e vorba doar de distracţie...
G.B.: Ai vorbit despre centru şi periferie ca aplicaţie politică. Te defineşti politic?
M.K.: Nu sunt chiar atât de nebun... las de obicei la o parte politicul. Recunosc că îmi influenţează viaţa, dar tot nu mă definesc prin intermediul politicului...
G.B.: Cum se vede din Polonia problema centrului şi a periferiei?
M.K.: Toţi polonezii au complexe. E un popor de complexaţi.
G.B.: Nu poţi generaliza...
M.K.: Ba da. Observ asta peste tot: pe stradă, în magazine...
G.B.: Dar intelectualii?
M.K.: Intelectualii sunt cei mai răi... Au complexul minoratului... Polonezii sunt deseori critici şi ironici când vorbesc despre ei. Fac multe glume despre Polonia. De exemplu... asta e cea mai tare pe care am auzit-o... E vorba despre cum a luat naştere lumea... Mai întâi Dumnezeu a făcut Germania şi Rusia... Le-a plasat acolo unde sunt şi acum... A venit apoi rândul Poloniei. Dumnezeu s-a gândit un moment şi a zis: acum fac o glumă pe seama Poloniei şi o plasez între Germania şi Rusia.
G.B.: Este deci cultura poloneză „între" est şi vest? Se autodefineşte ea astfel?
M.K.: Intelectualii polonezi se vor un fel de mediatori între est şi vest. Dar nu sunt aşa ceva. Pentru francezi, de pildă, noi nu suntem la fel de interesanţi şi de exotici ca ruşii. Când vor să afle ceva despre estul Europei, se duc în Rusia.


"Raportul centru-periferie e comparabil unei funcţii matematice" – Elvis Abazi, Albania, absolvent Germanistică (Roma); student Matematică (Konstanz)

I.V.: Cum ar descrie un balcanic raportul centru-periferie?
E.A.: Noi venim dintr-o zonă a Europei în care nu se întîmplă nimic deosebit. Albania, România... sunt Balcanii... periferia prin excelenţă...
I.V.: Adaugă peste asta şi comunismul... poate o altă formă strălucită de periferie... ce crezi despre asta?
E.A.: Noi venim cu toţii din Estul Europei... comunismul ne-a făcut „tari"...
I.V.: Învesteşti periferia cu atribute tari... N-aş încerca să fac acum apologia „virtuţilor" comunismului şi ale balcanismului...
E.A.: Glumeam... pentru mine, Occidentul, de fapt Germania şi Franţa, e nucleul în jurul căruia se învîrt celelalte ţări precum electronii liberi...
I.V.: Îmi place metafora asta fizicalist-chimicistă... dar ce spune „matematicianul" despre tema asta? Poţi să traduci acest raport într-o relaţie sau formulă matematică?
E.A.: Aş spune că raportul centru-periferie e comparabil unei funcţii matematice... nucleul funcţiei se află în Germania şi Franţa, adică domeniul care asigură posibilitatea de desfăşurare a funcţiei...
I.V.: Vrei să fii mai explicit?
E.A.: Nu. Trebuie să ai cap matematic, ca să înţelegi lucrurile... dacă ai înţeles matematica, ai şanse să înţelegi toate celelalte lucruri... totul e matematică...
I.V.: Totuşi...
E.A.: Dacă domeniul funcţiei e nul, atunci funcţia e injectivă... e slabă. Domeniul nucleului asigură calitatea unei funcţii... fără nucleu, funcţia nu mai înseamnă mare lucru...
I.V.: Nu mă simt mai câştigat după o asemenea alăturare spectaculoasă...
E.A.: Aşa e viaţa... nu ai ce să faci altceva decât să o accepţi...
I.V.: Eşti o ilustrare mai bună decât propria ta metaforă... accepţi deci ceea ce îţi propune viaţa cu o viscerală atitudine defensivă... aici văd eu o manifestare tipică periferiei...
E.A.: Albania e periferia prin excelenţă... Albania nu are nimic de pierdut; suntem deja la pământ...
I.V.: Nuanţa comică pe care o simt din vorbele tale mă sperie puţin... cred că i-ar fi plăcut lui Cioran, un eseist român... ai auzit de el?
E.A.: Nu... nu...
I.V.: Ce ai mai putea să îmi spui în legătură cu situaţia perifericului, în afara faptului că e la pământ şi nu mai are nimic de revendicat?
E.A.: Germanii vieţuiesc aici, în Germania... noi trebuie să supravieţuim... e o diferenţă esenţială...
I.V.: Asta ar fi deci condiţia unui periferic ce tinde către centru... îl atinge el vreodată?
E.A.: ooo, eu am plecat de la bun început de la convingerea că nu o să pot fi niciodată precum cei de aici, ca germanii... rămâne de văzut ce pot să fac. Oricât de bine aş şti germana, voi rămâne cel din afară... Problema e cum să supravieţuiesc.
I.V.: Mi se pare tipică atitudinea ta pentru cei care tind asimptotic către centru... nu îl ating niciodată, ci se întorc până la urmă la locul de origine...
E.A.: Într-un fel sau altul, da...


"Doar contextual ştim care e centrul şi care periferia" – Radka Bzonkova, Republica Cehă, studentă Filologie (slavistică), Praga & Konstanz

I.V.: Tema noastră este raportul centru-periferie. Să începem cu o întrebare deschisă... Cum ai putea să abordezi această temă?
R.B.: M-aş referi mai întâi la raportul dintre majoritate şi minorităţi... În fiecare ţară există aşa ceva. Majoritatea are o voinţă de a sta în centru, iar minoritatea e obligată să rămână la periferie.
I.V.: Ce facem cu naţionalismul, cu ideea acelor majorităţi care se cred cele mai bune? Esticii se definesc deseori în comparaţie cu occidentalii. Există astfel de reacţii faţă de Occident ce întemeiază naţionalismele din ţările estice pe complexul de inferioritate?
G.B.: Mai concret... Există partide naţionaliste în Cehia?
R.B.: Da. În urmă cu trei ani partidul naţionalist a fost foarte puternic. Mulţi tineri sunt naţionalişti...
G.B.: Ce minorităţi sunt în Cehia?
R.B.: Ţigani, slovaci, ceva nemţi, la graniţă, plus populaţia de culoare venită din Africa, din Algeria în special, pentru a munci în întreprinderile franţuzeşti, ceva iugoslavi. Nu avem multe minorităţi. Problema apare în legătură cu ţiganii. E vechea problemă a rasismului. Nimeni nu recunoaşte existenţa lui... dar atunci când ţiganii intră într-un bar... sau chiar cei de culoare... sunt priviţi într-un fel anume, sunt înjuraţi. Chiar şi oamenii normali, nu doar naţionaliştii, procedează astfel... E vorba mai degrabă despre xenofobie decât de naţionalism...
G.B.: Trăiesc ei la periferia societăţii?
R.B.: Cei veniţi din Africa au un loc de muncă. Dar cu ţiganii e puţin altfel. În şcoli, de pildă, mulţi profesori le spun că nu pot rămâne acolo, ci trebuie să se mute la altă şcoală. Ei sunt cu adevărat o minoritate şi trăiesc la periferia societăţii.
G.B.: De unde vine această reacţie a majorităţii faţă de minoritate, în Cehia?
R.B.: Un motiv ar fi comportamentul acestora, dar nu e cel mai important. E vorba despre teama normală a oamenilor... am ceva ce au şi ceilalţi şi nu vreau să pierd acest ceva... vreau ca copiii mei să meargă la o şcoală unde totul e perfect, iar elevii ţigani au slabe cunoştinţe şi deci trebuie să plece de acolo... Sunt astfel de reacţii... Cred că aceşti ţigani sunt altfel decât noi. Au o altă cultură, vorbesc o altă limbă...
I.V.: Trăiesc altfel, de fapt...
R.B.: ...Şi noi credem că vor să ia ceva de la noi... E teamă, asta e...
I.V.: Ei sunt oarecum nomazi... E o reacţie a celor puternici faţă de cei slabi, faţă de nomazi?
R.B.: Nu chiar, întrucât în Cehia ei trebuie să stea într-un loc anume. Nu au voie să se mute dintr-un loc în altul. Această regulă e exact împotriva culturii lor... Sunt total pierduţi...
G.B.: Care e situaţia cehilor ce trăiesc în străinătate?
R.B.: Sunt în SUA, în Germania... Majoritatea emigranţilor plecaţi în urmă cu 20-30 de ani sunt intelectuali. Au locuri bune de muncă şi o poziţie bună în societăţile în care trăiesc. După căderea comunismului au plecat şi cei săraci... Trăiesc acolo în condiţii proaste şi nu fac nimic... câştigă doar bani... Dar raportul centru-periferie poate fi gândit şi altfel... E vorba şi despre opinii...
I.V.: În ce sens? Mai există acum idei sau reprezentări centrale?
R.B.: De pildă familia... aceasta are încă statutul a ceva sacru... Ideea de familie, deci, este încă o opinie bună, corectă. E vorba despre ceea ce crezi şi ceea ce nu crezi... În Cehia e acum la modă să studiezi mulţi ani; după aceea găseşti un loc bun de muncă şi ai de toate. Asta e o modă... Dacă vrei să faci parte dintr-un cerc de intelectuali, trebuie să fii recunoscut ca atare de aceştia. Dar dacă ai copii, se spune că nu eşti un aşa mare intelectual. E o altă modă aceasta. Când ai o problemă concretă, ştii care e centrul şi care e periferia... relativ la opiniile tale... Poţi să alegi, dar dacă alegi periferia trebuie să-ţi asumi acest risc. Dar e bine că poţi să alegi.
G.B.: Putem deci vorbi despre centru şi periferie doar contextual. Mai există valori universale, sau ştim ce este central şi ce nu doar într-un context anume?
R.B.: În lumea postmodernă lipseşte orice centru, e adevarat. Putem spune: centrul economic – SUA... Dar cred că nu mai putem vorbi despre un centru spiritual... Nu mai trăim într-o lume religioasă...
I.V.: Studiezi slavistică... Poate fi Rusia un centru?
R.B.: Nu cred în Rusia. E mereu problematică.
G.B.: Am înţeles, iubeşti Rusia…Dar pentru tine, personal, există valori universale?
R.B.: Nu ştiu... cred că nu există nici o valoare universală pentru mine... Probabil că ecologiştii sunt singurii care au acum o opinie generală despre lume. Oamenii religioşi, de asemenea... dar sunt foarte puţini... Ecologiştii sunt singurii care gândesc efectiv asupra lumii. Personal vorbind, nu am un centru... caut... sunt pierdută, de fapt... nu mă pot orienta bine... Dar probabil e normal pentru cei de vârsta mea. Oricum, aş putea găsi orientarea doar în mine însămi, nu în afara mea. Peste 100 de ani nu va mai fi vorba despre centre economice sau centre spirituale. Acesta e tipul meu.


"Strict vorbind, nu există centru" – Torge van Schellenbeck, Germania, student Drept, Konstanz

G.B.: Dacă ar fi să te defineşti, cum ai face-o? Faptul de a fi german este cel mai important pentru tine?
T.S.: Pot să mă identific drept german şi drept european. Dar mai degrabă ca european. Aşa e... Ca german nu mă definesc de fapt.
G.B.: Ce înseamnă Europa pentru tine?
T.S.: Este o generalizare... o ideologie... e vorba despre scopuri culturale şi politice comune...
G.B.: Iar ca european te simţi în centrul lumii?
T.S.: Toţi oamenii vor să se vadă în centru. Ei cred că acolo unde s-au născut, acolo unde au familia – acolo e pentru ei centrul. Asta le conferă siguranţă. Dar, strict vorbind, nu există centru. Poţi să vorbeşti doar despre centrul fiinţei tale: acel punct din care poţi să vezi, să auzi, să miroşi, să percepi ceva. Totul gravitează în jurul acestui punct. Este deci o perspectivă egocentrică... De fapt, nici nu există perspectivă neutră. Şi atunci când încercăm să avem o perspectivă neutră facem acest lucru din propriul nostru punct de vedere, deci tot egocentric. De aici şi credinţa din trecut că totul se învârteşte în jurul lumii noastre omeneşti... Cât priveşte propria mea viaţă, muzica este sigur un centru. Ea îi face pe oameni mai buni. De câţiva ani chiar cânt la vioară. Sunt fericit când fac asta. Când studiez Bach am impresia că analiza muzicii lui nu poate epuiza ceea ce este această muzică. Mai rămâne ceva...
G.B.: Ce altceva asculţi cu plăcere?
T.S.: Bach îmi place cel mai mult... Altceva... Beethoven, Chopin, Brahms, jazz, muzică ţigănească...
G.B.: Cum se împacă toate acestea?
T.S.: E vorba de stări diferite, de momente diferite...
G.B.: De ce muzică ţigănească?
T.S.: E autentică, vine direct din suflet, nu e prelucrată... Dar trebuie să spun că nu compar compozitorii şi nici stilurile de muzică. Pot doar să zic că ascult Bach cu mai mare plăcere decât orice altceva. Nu pot să descriu sentimentele pe care le am atunci când ascult muzică. De exemplu, Bach... e ceva extrem de complex... nici nu poţi distinge momente şi stări... e ca un flux...

Rubrică realizată de George Bondor şi Iulian Vamanu

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre acest articol!