Sensuri ale nihilismului în opera lui Ioan Petru Culianu

În acest text vreau să demonstrez că cel ce doreşte să înţeleagă felul în care survin schimbările importante în istorie trebuie să folosească nihilismul ca instrument hermeneutic. Argumentele mi le oferă eseul lui I. P. Culianu intitulat "Religie şi creşterea puterii", publicat în Italia în 1981 (Religie şi putere, Nemira, 1996).
Nihilismul ca instrument hermeneutic a fost folosit de Culianu atunci când a încercat să înţeleagă, în Eros şi magie în Renaştere (1984), ceea ce s-a întâmplat în intervalul dintre Renaştere şi Reformă. Întrucât acolo nu este vorba, în primul rând, despre teoretizarea fenomenului înţelegerii, ci de expunerea unei interpretări provocatoare şi reuşite, nu m-am oprit acum la această carte. Cert este însă faptul că acea interpretare nu ar fi fost posibilă fără utilizarea nihilismului ca instrument de înţelegere sau fără a intra în posesia ideii că fracturile majore ale istoriei coincid cu o culminaţie a activităţii nihiliste. Asupra acestui aspect voi reveni. Acum însă voi urmări, cum spuneam, argumentele pe care le oferă Culianu încă din 1981 în sprijinul ideii că nihilismul este un instrument hermeneutic.

1. Despre putere. Distincţii şi caracteristici

Cuvântul "putere" numeşte o realitate de ordin metafizic. Este vorba despre o realitate dată, indiferentă, aflată dincolo de distincţiile noastre morale, gnoseologice ori de altă natură, "inalterabilă în esenţa ei şi, în concluzie, destul de constantă în manifestări" (p. 184). Deoarece puterea satisface disponibilităţi constitutive fiinţei umane în genere, posibilitatea experimentării ei nu depinde de etnia, ideologia, moralitatea ori intenţiile subiectului. "Orice aspirant la putere, în clipa în care o dobândeşte, are de-a face cu o realitate dată, care nu depinde nici de ideologia profesată de cel ce o exercită, nici de intenţiile sale anterioare". Culianu va distinge apoi între două aspecte ale puterii. Este vorba de aspectul obiectiv sau cultural al puterii şi de aspectul subiectiv al acesteia. Să le luăm pe rând.
Puterea obiectivă este puterea ce se obiectivează în instituţii, rituri şi norme culturale. Toate acestea au fost instituite de o instanţă transcendentă individului şi, din acest motiv, sunt justificate religios. Prestigiul encratic al transcendenţei este cel care legitimează normele şi obligă individul la respectarea lor. Subiectul resimte însă instituirea unei norme ca pe un act de violentare, dar, cu timpul, efectele agresiunii sunt parţial atenuate deoarece norma nu este doar simplă interdicţie, ci şi posibilitate. Trăind norma ca posibilitate de acces la o înţelepciune profundă (etologică, ecologică etc.), subiectul acceptă agresivitatea instituirii ei şi, de asemenea, acceptă să-şi refuleze pulsiunile contrare acesteia.
Există şi cazuri în care, fie în urma nemulţumirii faţă de sistemul cultural, fie în urma frustrării, subiectul resimte norma numai în pura ei negativitate, ca interdicţie sau negaţie. În aceste situaţii individul încearcă, în diferite moduri, să nege negaţia. Altfel spus, întreaga sa activitate urmăreşte acum nu întruparea normei, ci transcenderea sau eliberarea de ea. Acest moment al anihilării se numeşte, ne spune Culianu, experimentarea subiectivă a puterii. Ea are un temei biologic într-un soi de pulsiune de agresivitate (pp. 168-170), şi constă într-o modificare a stării interioare, care apare în urma negării normelor culturale deja instituite în societate. "La fel, în celelalte cazuri despre care am vorbit - furtuna, întrebuinţarea substanţelor euforizante (dar şi halucinogene), actul sexual - «puterea» experimentată se află mereu în relaţie cu faptul de a avea certitudinea că faci o acţiune pur individuală, în afara circuitului social, sau asişti la o manifestare naturală a forţei care se arată mai «puternică» decât societatea însăşi şi ameninţă s-o distrugă. Chiar dacă aceasta poate însemna şi distrugerea subiectului însuşi, el nu poate conteni valul de libertate care îl cuprinde în faţa unei dezlănţuiri de forţă mai înfricoşătoare decât normele sociale înseşi. Căci, într-adevăr, aproape nimic nu este mai puternic şi mai inexorabil decât normele, şi nimic mai slab şi oprimat decât insul, lipsit de individualitate şi necontenit strivit sub povara normelor" (p. 166).

2. Nihilismul ca instrument de putere

Din cele spuse mai sus reţinem că două sunt elementele oricărui scenariu al puterii subiective: negarea normelor şi sentimentul de libertate ce însoţeşte această anihilare. Prin urmare, vom spune că sentimentul de creştere a puterii urmează întotdeauna momentului nihilist. Pe scurt, nihilismul este un instrument de dobândire a puterii subiective. Într-adevăr, atunci când toate normele ce alcătuiesc un anumit sistem cultural sunt resimţite de subiect ca interdicţii ale accesului la alt sistem de valori, nihilismul rămâne singura posibilitate eliberatoare. El este singurul instrument cultural care, bine utilizat, promite dobândirea puterii subiective împotriva celei obiective. "Dacă în praxisul individual şi chiar social există diverse tipuri de anihilare, care se slujesc de diverse instrumente, cultura nu dispune decât de un singur instrument de acest fel: nihilismul. Orice cultură, pentru a se instala ca atare, operează deja anihilarea primară a subiectivităţii individuale, prin lucrarea unei puteri obiective, cea a normelor. Individul îşi ia revanşa asupra acestui abuz anihilând puterea obiectivă şi afirmându-şi din nou puterea lui subiectivă, prin antinomism. Instrumentul antinomismului, în măsura în care acesta este o negare a normelor, nu numai o afirmare a puterii, este nihilismul" (p. 199). Interesant este că, în anumite situaţii, sistemul cultural pune la dispoziţia subiecţilor agresaţi diferite modalităţi de răsturnare a lui însuşi, de experimentare subiectivă a puterii, deci de nihilism. Aceasta revine la a spune că activitatea de răsturnare a normelor este ea însăşi o normă, iar puterea subiectivă obţinută cu ajutorul nihilismului este o iluzie. Cu alte cuvinte, prin răsturnarea periodică a normelor, individul nu-şi afirmă puterea subiectivă, ci afirmă încă o dată puterea obiectivă a normelor.
În acest moment eficacitatea nihilismului pare a fi pusă sub semnul îndoielii. Până la un punct aceste îndoieli sunt legitime, însă nu trebuie să uităm că niciodată un anumit sistem cultural nu-şi poate pre-programa toate tipurile de nihilism prin care ar putea fi anihilat. Modalităţile de anihilare fiind infinite, un subiect poate descoperi oricând, fie din întâmplare, fie pe baza unei cunoaşteri exhaustive a sistemului, un nou tip de nihilism. Într-adevăr, ne spune Culianu, există indivizi care au asimilat atât de bine un anumit sistem cultural încât pot, servindu-se de acel sistem, să urce la originea lui transcendentă. Se numesc specialişti ai puterii: şamanul în cultura arhaică, taoistul în China, yoghinul în India etc. Întrupând sistemul cultural, ei au capacitatea, pe de o parte, de a conştientiza toate modalităţile de instituire şi de anihilare pre-programată a acestuia şi, pe de altă parte, de a descoperi noi tipuri de nihilism care să-l anihileze. Altfel spus, specialiştii puterii pot descoperi noi modalităţi de experimentare subiectivă a acesteia, prin care reduc la zero eficacitatea obiectivă a normelor. "Maxima putere în sens obiectiv coincide cu un minimum de putere în sens subiectiv şi invers, astfel încât cel care încalcă puterea obiectivă experimentează, în actul însuşi al infracţiunii, un maximum de putere subiectivă" (p. 198).
Trebuie imediat remarcat că toţi aceşti specialişti ai puterii (şamanul, taoistul, yoghinul etc.) sunt şi specialişti ai sacrului. Aceasta ridică următoarea întrebare: ce legătură ar putea exista între religie şi putere? Sau, în alţi termeni, care este lucrul comun între experienţa sacrului şi experienţa subiectivă a puterii? Pentru a răspunde trebuie să ne reamintim două lucruri. În primul rând, ideea că accesul la sacru este posibil doar în urma unei schimbări radicale a subiectului. În al doilea rând, că puterea subiectivă se defineşte ca modificare a stării interne. Prin urmare, răspunsul ar fi următorul: întrucât solicită o modificare radicală a subiectului, experienţa sacrului este cea mai profundă experienţă a puterii subiective. Dezvoltând, vom spune că sacrul este prin excelenţă sfera proprie experimentării puterii subiective. Convers, marii specialişti ai puterii sunt întotdeauna marii specialişti ai sacrului. Ei sunt cei care, prin descoperirea unor noi forme de nihilism, pot anihila o întreagă cultură bine articulată, reuşind astfel să schimbe cursul istoriei universale. Schimbarea va fi neobişnuită deoarece instrumentul de putere, prin care ea este obţinută, are capacitatea de a disloca în mod radical un orizont simbolic sau un tip de gândire: "… dacă se caută o trăsătură comună tuturor nihilismelor particulare, ea constă în reducerea la zero, nu numai a unui sistem cultural dat, ci a tot ceea ce, în orice sistem, este menit să asigure supravieţuirea lumii în care suntem" (p. 199). În final mai amintesc, fără a intra în amănunte, că în concepţia lui Culianu nihilismul este expresia unei atitudini profund conservatoare (pp. 209-210).

3. Nihilismul ca instrument de cunoaştere

Am aflat că specialiştii puterii pot anihila cu ajutorul nihilismului cultura în care s-au născut şi format, realizând astfel o radicală schimbare în experimentarea puterii. Aceasta înseamnă că momentul de culminaţie a activităţii nihiliste coincide cu momentul trecerii de la o cultură la alta sau de la un mod de a gândi la altul: "… instrumentul puternic al nihilismului intervine, în viaţa societăţilor ca şi în cea a individului, în momentul în care aceasta se găseşte în faţa perspectivei unei schimbări radicale" (p. 204). Dar dacă nihilismul, ca instrument de putere, este răspunzător pentru trecerea de la o epocă la alta, atunci interpretul târziu, care doreşte să înţeleagă cum a avut loc efectiv acea schimbare, va folosi acelaşi nihilism ca instrument de cunoaştere. Cu ajutorul lui el va reconstitui cele două orizonturi simbolice aflate în dispută, precum şi interacţiunea lor. "Va fi suficient, deci, să ne întoarcem la acele momente din istoria Occidentului în care activitatea nihilistă a ajuns la un punct culminant, pentru a specifica şi conţinutul ideologic al schimbărilor de statut pe care civilizaţia noastră le-a suferit" (p. 206). Prin urmare, nihilismul poate fi considerat un instrument prin care avem acces la înţelegere. Utilizarea lui inteligentă poate conduce la interpretări provocatoare. Una din ele a fost deja expusă în Eros şi magie în Renaştere.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!