Siktirul lui Socrate

De data asta Socrate e siktirit. Câştigă prost şi trăieşte prost. Doarme prost. Lucrează prost. E prost, spune Xantipa. E doar nebun, cred colegii. Are o frustrare, crede amanta. Aah, nu ştiaţi că … Da, aşa e. Acum are două frustrări. În orice caz, sursa indispoziţiei e greu de localizat. Un fel de teamă amestecată cu plictiseală. Să fie angoasa heideggeriană? Nu-i place să aibă angoasă heideggeriană. Şi totuşi s-ar părea că are o legătură cu revelarea nimicului. Xantipa, care îl citeşte după bătaia pleoapelor, îi spune: "Ai un nimic de bani pe card". E adevărat, dar nu se face angoasă numai din asta. Dacă ar fi fost din cauza banilor, ar fi înjurat măcar o dată. Sau poate un sfert de oră. Înjurăturile lui Socrate sunt ceva cu totul special: îi dau un sentiment foarte apăsat al fiinţei. Înjurătura sa de temei (Grund), "Du-te-'n p…, răsp… şi arhip… mă-tii, dacă ştii ce-i aia", a făcut obiectul unui comentariu de 300 de pagini (inspirat de interpretările heideggeriene la Hölderlin). Ceva nu e bine. "Ce ai măi omule?", Xantipa. N-am nimic. Ba ai. Du-te şi fă o plimbare. Astăzi nu sunt peripatetic. (Diotima e plecată din localitate). Nu-ş' ce am azi.
Mâine are seminar. Şi asta îl indispune. Nu prea ar avea chef. Inutil să precizăm că este vorba de o dispoziţie afectivă. De fapt, îşi dă seama de importanţa analizei heideggeriene a fiinţei, dar asta îl enervează. Mai bine se făcea chimist. De două ori carbonhidrogenpatru trece în carbonhidrogendoi plus hidrogendoi, la trei mii de grade celsius. Da' de unde. Existenţa e mai complicată decât mintea unui chimist. De exemplu, faptul-de-a-fi-împreună-cu-Xantipa, cum îl surprinde omul de ştiinţă? Ca să nu mai vorbim de celălalt fapt, faptul-de-a-fi-împreună-cu-Diotima. Cum trec gândurile omului de la una la alta. Asta îi plăcea la el însuşi: cum exista el în lume. Are câteva amendamente la sensurile cuvântului "lume", de la Heidegger. De exemplu, când îl ameninţă Xantipa: "Mă duc în lumea mea" (iar el îi spune "Du-te-'n p… mă-tii"), cuvântul "lume" are un sens pe care Heidegger nu l-a clocit. Căci "lumea mea" nu este o lume în care Xantipa există factic, nici o lume pe care o visează şi-o imaginează, nici natura moartă sau vie, nici proiectarea unei posibilităţi. Este soluţia de rezervă, lumea care nu este. E o lume ce nu este ca lume. E ca şi cum ar spune: "Mă omor". Dar nu vorbeşte serios şi ştie că n-o va face niciodată. Lume, lume, soro lume… Asta în care sens o fi? Hai să nu facem băşcălie, îşi zise. În definitiv, Heidegger a prevăzut-o şi pe asta, numai că chestia nu se lasă descifrată. Extraordinar. Cum stau eu aicea, fac băşcălie şi totodată spun: "gata, nu mai facem băşcălie". Din mirare s-a născut philosophia. Băşcălia e un mod inautentic de înfiinţare, ca şi bârfa. Problema este dacă poţi face băşcălie nu de ceva anume, un fiind oarecare, cum ar fi Hippias, ci aşa, de fiinţă? Îşi dă seama Socrate că uneori e mediocru şi bănuieşte că şi aici nu prea înţelege el complet, dar ce să facă? Ăsta e proiectul lui.
Seminarul de mâine va fi unul prost, că e după şedinţa de catedră. Da, asta e. Socrate e întotdeauna siktirit înaintea unei şedinţe de catedră. Iar după, nu mai vorbim. Numai nimfomanele mai pot vorbi după.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!