Socrate te(r)oristul

Celor supăraţi

Pastilele mele cu Socrate nu mai seamănă a aspirină. În loc să stingă febra, o adună în tâmple şi dau dureri de cap. Secretul ingredientelor, s-ar spune. Pentru unii dintre cititorii punctuali ai revistei „Contrast", identitatea personajului a devenit foarte importantă. De la atitudinea rezervată a unor domni care zâmbesc condescendent (adică normal), ştiind cum stau lucrurile cu lumea ficţională, la curiozitatea unor domnişoare senzitive, se exercită asupra mea un soi de presiune interogativă: cine este Socrate? Eu îmi iubesc unii semeni şi, dacă aş şti, le-aş spune. Dar nu ştiu nici eu. Schleiermacher a murit, din păcate. El ar fi putut să-mi spună şi mie, că avea un har de ştia chiar mai bine decât autorul. Eu mă definesc ca un romantic fiind convins că actul creaţiei este inconştient. Şi am realizat de curând că unele texte despre Socrate chiar sunt expresia inconştienţei.
Se întâmplă ca cineva să creadă că este vorba despre persoana sa. Urmează telefoane. Procuratura este anunţată că un act laş de calomnie a avut loc în judeţul Iaşi. Prefectul este trezit din somn pentru că nu ştie ce se întâmplă în ograda lui, unde tot felul de nechemaţi comit infracţiuni literare. Şefii ierarhici sunt imediat bănuiţi că au pus la cale un complot (inconştient colectiv?...) deoarece, este clar, în lumea noastră atât de bine ordonată nu se apucă un amărât de asistent să scrie ceva fără ştirea „stăpânului" prezumtiv. Mai ales într-o universitate românească, nu? Unde majoritatea celor tineri au mult bun simţ, nu? Şi sunt „recunoscători", este? Nu credeam că micii mei ghimpi literari pot să învenineze pe cineva, cu atât mai puţin să producă pagube simbolice importante. O jună filosofă simte că ar fi vorba de magistrul ei. Reacţionează pe loc, în virtutea dezbaterii care suntem şi a dialogului care gadamerde. Un mai tânăr aspirant la rangul de autor îmi scrie pe e-mail şi-mi spune că sunt jalnic pentru că atac Valorile, cu V mari. Cu W, de ce nu? Nu ştiu dacă Walorile la care se referă sunt subiecţi sau obiecţi, subiecte sau obiecte, „ce" sau „cine". Oricum, încerc să mă simt mai responsabil pentru soarta omenirii.
Întrebarea „cine este Socrate?" este pentru mine un bun prilej de socoteală. Aş caracteriza-o ca fiind „referitoare" (termenul aparţine unui consătean). Ea este cât se poate de naturală într-un mediu avid de bârfă, bancuri şi istorii deşucheate. Some people excelează în treaba asta. Ce mai nou? Ce se mai aude? Cine cu cine se mai...? Socrate cu Foucault... Cine îmi dă mie voie să scriu fără nici o reţinere despre marele Socrate? Dar personajului cine i-a dat voie să facă parte din comisie? Ca şi cum „noi" nu am şti... Vă veţi întreba de ce folosesc pluralul, poate. Voi fi puţin mai transparent.
Acum cinci ani am devenit membru al unei organizaţii secrete, americane, evreieşti şi ungureşti, al cărei scop este de a distruge filosofia şi universitatea românească. Sarcina mea este de a scrie articole de dimensiuni reduse, cu nervi şi draci, pentru a crea panică în rândul Walorilor. Câţiva trădători de neam şi ţară, fără pic de respect pentru tradiţie şi cultură, au aderat deja la programul hidrei europene. Este vorba în general de tineri care primesc burse de studii în Occident şi sunt racolaţi, instruiţi şi ajutaţi să ocupe posturi în instituţiile în care, bine conservate, se adăpostesc Walorili. Scopul suprem este, desigur, acela de a instaura valorile democraţiei şi ale bunului simţ autentic. De a da măcar o speranţă competenţei, formalismului şi respectului reciproc. Despre victime nu am nici un cuvânt de spus. Ele sunt ale istoriei şi, până la urmă, asta ne aşteaptă şi pe noi. Dar noi suntem dispuşi să pierdem şi pe propria noastră piele, nu numai pe a altora.

În chip de concluzie: Personajul meu nu a fost niciodată cineva anume. A rămas mereu anonim şi tot aşa va rămâne. Dar dacă cineva are voinţa de a-l face pe Socrate să semene cu sine, operaţia estetică e gratuită. Consecinţele nu ne privesc. Talent avem atâta cât ne-a dat Dumnezeu. Bun simţ ne-a dat mai mult decât am fi avut nevoie. Îndrăzneală ne-am luat singuri. Urarea de viaţă lungă şi frumoasă, din nr. 4 al revistei „Contrast", era sinceră. Îl rugăm pe Dumnezeu să respecte dorinţa noastră. Amin.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!