Solilocvii hermeneutico-mico-metafizice

"Ce faci tu, om al neantului? La ce visezi?" (Petrarca, Taina mea)
" Scurtimea vieţii ne fereşte să nutrim speranţe mari." ( Horaţiu, Ode)

Eu: După cinci ani de tăcere, te-ai hotărât să vorbeşti despre tine. De ce acum?
Je: Vacanţa este prin efectele ei un timp vacant şi eliberator, care te poate expune în întregime cunoaşterii tale. Ea poate să fie, în cele din urmă, sediul ambulant al clarităţii şi certitudinii. Eu: Acest răspuns îmi pare serios şi asta îmi dă de gândit. În facultate ai trecut drept un neserios, un poznaş al secţiei, manipulând la nesfârşit cuvintele. Îţi ziceau doar Metaforel, nu?
Je: Există o mare confuzie pe care aş dori să o lămuresc. Atitudinea faţă de limbajul filosofic, faţă de limbaj în genere, s-a constituit în baza a două convingeri. 1) Scrierile multiculturale şi multilingvistice ale lui Luca Piţu, aducându-mă în spaţiul laboratoarelor geneticii scriiturii, mi-au arătat că mutaţiile limbii ţin de viitorul ei, în aşa fel încât faptul cotidian al comunicării să nu fie afectat deloc. În ce priveşte înţelegerea acestei scriituri supra(s)puse, cu ea intrăm în domeniul hermeneuticii extravagante, la care voi reveni în curând. 2) Dacă omului i s-ar lua posibilitatea de a iubi, l-am priva, cum ar zice Heidegger, de întâlnirea cu "întregul fiinţării" şi atunci, pe lângul plictisul autentic care survine când şi când, doar umorul l-ar mai re-pune în faţa întregului, gata să râdă de toate. Dar acest râs este mai jalnic decât tragicul. Zgândărirea lui trebuie să fie cu certitudine un act de revoltă. Am strâmbat filosofia şi am râs de ea, când am încetat să-i mai plâng de milă.
Eu: Cândva gândirea ţi-a făcut naveta între...
Je: Da, îmi trăiam gândirea cu o moralitate de cămătar umanist. Când plănuiam să-i confisc toate vechiturile şi să o scot din lume, când aveam chef să-i dau o ultimă şansă. O vreme am crezut în realitatea filosofiei mai mult decât în realitatea mea. Credeam că existam doar pentru că filosofam, şi nu invers.
Eu: Hermeneutica extravagantă şi comico-metafizica în ce fel au înlocuit gândirea cuminte?
Je: Amândouă mă preocupă de câţiva ani la fel de intens, căci ele se află în strânsă legătură. Cronologic, hermeneutica aceasta am clocit-o înaintea comico-metafizicii. Fără ea, comico-metafizica n-ar fi decât o intenţie şi nu o prezenţă. Dar invers, hermeneutica fără comico-metafizică n-ar exista nicidecum. Ambele sunt datoare însă convingerilor despre care tocmai am vorbit. Nu poţi să nu constaţi alternanţele textului filosofic: când grav, schematizat logic, serios, când destins, prea elastic, comic. Sarcina interpretului (el însuşi devenit extravagant, datorită extravaganţelor autorului) este să urmărească cu fidelitate această bizarerie a discursurilor. Cel din Critica raţiunii pure ar fi fost mai sobru dacă nu şi-ar fi propus să fie atât de sobru. În el, comicul nu poate să nu apară. Ca şi la alţi filosofi (Aristotel, Descartes), el este cauzat cel mai adesea de unele comparaţii, dar şi de ironiile adresate tradiţiei. Hermeneutica extravagantă sugerează că, atunci când înţelegerea ansamblului unui text nu s-a realizat de la prima lectură, devine necesară o nouă lectură mai atentă a detaliilor. Deşi ea nu anulează un în sine incognoscibil al textului, pare să aducă mai multă claritate în partea fenomenală a lui. Acum revenind la comico-metafizică, trebuie să-i amintesc pe Italo Calvino şi pe Karel Capec, care intenţionat au repovestit unele teorii ale ştiinţei într-un limbaj comic. Ne amuzăm de teoria Kant- Laplace pentru că şi aceştia sunt comici în truda lor de a explica naşterea universului, din balconul personal. Termenul de comico-metafizică sugerează un râs al nostru care se îndreaptă spre unul dincolo de cel al existenţei noastre. Râzând de neputinţele noastre, nu ştim că Dumnezeu care ne ţine hangul râde totuşi de noi. Comicul nu este ceva simplu deloc. Amânările şi eschivările lui Aristotel de a-l trata, şi în cele din urmă pierderea cărţii despre comedie, trebuie gândite foarte atent. Glumele şi farsele zeilor, povestite de Homer, sunt neglijate în totalitate de către Bergson. Pentru acesta, nu există comic în afara a ce este cu adevărat omenesc. Eu menţin semnificaţia socială a râsului, dar îl înţeleg ca o consolare existenţială, în toate celelalte momente când nu este o zeflemea. Umorul face viaţa suportabilă şi textul filosofic mai captivant.
Eu: Aceste explicaţii vor ajuta cu siguranţă foarte mult celor care au impresia că scopul textelor tale este comicul în sine.
Je: Într-adevăr, în spatele comicului supravieţuieşte o realitate mai ostilă decât am putea crede. Îmi încep, astfel, expediţiile gândirii cu această convingere şi sper că nu mă voi face prea tare de râs.

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!