Strategiile exilului: Străinul ca eufemism

Reprezentările noastre dominante chestionează rareori ceea ce îndeobşte înţelegem prin comunitate. Familiaritatea raporturilor noastre, de cele mai multe ori subsumate unei economii a celuilalt, este cea care devine, astăzi, din ce în ce mai mult chestionată, în special atunci când sunt puse în discuţie condiţiile sale de inteligibilitate, deci constituţia sa. Căci în aceasta din urmă stau şi datele responsabile pentru firescul oricărei înţelegeri.
Chestiunea pe care o am în vedere priveşte raportul dintre înţelegere şi acţiune, dat fiind că aceasta din urmă pare să-şi fi arogat decisiv, mai ales în privinţa cotidianului, rolul unei instanţe hermeneutice exemplare. De ea se leagă reviviscenţa practică a filosofiei, devenind în discursul ştiinţelor umane o sarcină, cel puţin aparent, stringentă. Or, reacţiile suscitate de agresiune, în oricare din formele sale, sunt aici simptome exemplare ale faptului că ceea ce aceasta pune în mod radical sub semnul întrebării este tocmai capacitatea noastră de acţiune, chiar şi acolo unde înţelegerea pare a se produce într-o aparentă neutralitate. Înţelegi de ce anume unul sau altul din actele Celuilalt a avut loc chiar prin analogie cu posibilităţile tale proprii de a o face. Sediul acestui efect pe care o agresiune civilă îl produce asupra noastră nu este o ruptură culturală. Pentru a risca încă de la început o idee tranşantă, îndrăznesc să spun că reacţiile suscitate de recentele evenimente din America sunt, prin amploarea şi prin caracterul lor surprinzător, un topos ce poate descrie modalităţile noastre de a ne înţelege. Şi în acest caz, ceea ce a fost pus radical în chestiune a fost chiar statutul Străinului, a ceea ce este nefamiliar şi plasat îndeobşte în vecinătatea neînţelegerii (sau, altfel spus, consistenţa diferenţei, a cărei reprezentare comună ţine astăzi de politic, diferenţa fiind acum girată de comunitatea democrată şi liberală.
Or, în privinţa polis-ului, se uită deseori că acesta este în fapt o strategie a acordului comunitar. Nu înţeleg prin aceasta nici o teorie contractualistă şi nici aristotelica accepţiune a lui koinonia, deşi acestea nu sunt aici cu totul lipsite de interes. La o privire atentă, ambele teorii subîntind o concepţie edificatoare asupra agresiunii. Ceea ce ambele reprezentări presupun este tocmai funcţia constitutivă a războiului, privindu-l pe acesta ca pe un dat fundamental, ineluctabil, al vieţii. Importantă îmi pare aici tocmai încercarea de a defini existenţa cotidiană drept necesitate a unui acord, mod derivat al tendinţei naturale de a destabiliza / disocia / dezechilibra. Războiul deţine în cultura tradiţională, de la Aristotel la Nietzsche, un rol constructiv.
Polis, înrudit cu polemos, este, pentru greci, expresia strategiei de a extinde acordul de la scara individului la cea a societăţii. Este decisivă tocmai realizarea înţelegerii la nivel individual, sau exigenţa unui acord deplin cu lumea fiecăruia. Or, strategiile macropolitice nu erau decât modalităţi de a pune decisiv la probă consistenţa acestui acord. Polis-ul apare la greci ca reacţie la ceea ce este exterior şi Străin, girând în mod clar trăsăturile prin care individul se defineşte pe sine. Şi aici raportul între acordul individului cu lumea şi participarea acestuia la realizarea comunităţii este indisociabil. Comunitatea nu este decât expresia unui acord profund, experiat la nivelul fiecărui individ, şi care îi solicită acestuia întreaga sa competenţă „practică". Un bun exemplu este exilul. Exilat devine cel al cărui acord tacit cu propria comunitate s-a schimbat sau a dispărut, cel care nu-şi mai regăseşte apartenenţa la o comunitate bine definită, sau cel care a devenit dintr-odată străin sieşi şi comunităţii sale. În privinţa acestuia, exilul este o eufemistică declaraţie de război, o strategie prin care ceea ce ameninţă securitatea domestică a indivizilor e ţinut la distanţă, neutralizându-i acestuia potenţialul subversiv.
Strategiile sunt în acest caz clare. Ele presupun o tranşantă înţelegere a alternativei: fie îţi declari ostilitatea, fie o facem noi. Nu susţin prin aceasta că în cazul exilului totul devine clar, ci că acesta îşi găsea de cele mai multe ori o justificare: la romantici el este expresia ruperii de întreg şi nostalgiei acestuia, în modernitatea târzie expresia pluralizării lumilor şi deci a nostalgiei unei comunităţi istoric definite. Justificarea exilului permitea o reacţie fermă a individului la agresiune: cel exilat era cel ce trăia drama lipsei de definire consistentă, însă ajungea să fie, chiar prin aceasta, recunoscut cu claritate şi să se definească prin chiar această situare echivocă.
Astăzi apare drept evidentă tocmai lipsa oricărei justificări a exilului, care trădează lipsa unei condiţii definite a Străinului. Ea este aici expresia unei condiţii generalizate a echivocului. Decelez cel puţin trei circumstanţe istorice demne de amintit în această privinţă.
Prima este o generalizare a strategiilor prin care exilul este împins către o condiţie firească a existenţei cotidiene. Generalizarea strategiilor ne face astfel mai insensibili şi mai sceptici faţă de ceea ce poate pretinde rolul unui eveniment decisiv pentru existenţa noastră. Astfel, exilul străinului devine definitiv. Reluând o idee a lui Pascal Bruckner, cred că aici ne confruntăm cu o uzură a posibilităţilor noastre de a acţiona, adică de a răspunde agresiunii. Contrar acestuia, nu cred că Străinul se îndepărtează în imaginea virtuală a unei distanţe indiferente. Dimpotrivă, chiar prin această ubicuitate a sa, el se mută definitiv în familiaritatea noastră. De neînţeles devin acum tocmai mişcările brutale prin care el îşi arogă o identitate precisă: musulman, estic, comunist, negru sau homosexual. Responsabile pentru aceasta sunt mediatizarea excesivă a violenţei şi fetişizarea sa politică, tradusă prin incapacitatea noastră de a mai răspunde strategiilor simple ale cotidianului. Aceasta din urmă constituie, după mine, cea de a doua condiţie a impactului pe care agresiunea îl poate avea atunci când ia forme eminamente civile. Ea trădează o incapacitate a individului de a acţiona, care duce la o dependenţă deplină de un organism impersonal şi extra-individual. Păstrarea acestei distanţe între privat şi public este un simptom al oboselii de a mai opera excluziuni şi identificări tranşante. Cea de a treia condiţie, pe care o văd ca fiind aici decisivă, e un corelat al celei din urmă. Ea se referă la constituţia noastră slăbită, sau estomparea oricărui acord nemediat, tradusă printr-o secularizare a oricărui ideal. Şi printr-o crescândă suspiciune faţă de idealurile devenite „poveşti". Prin aceasta, războiul îşi pierde caracterul său edificator, nemaiantrenând totalitatea experienţei şi constituţiei noastre. Devine astfel o ameninţare permanentă, expresie a echivocului definitiv.
De ce îndelung discutatele evenimente din America apar ca fiind atât de radicale? Cred că întrucât ele transformă aceste trei coordonate în chestiuni adresate propriei noastre situări. Mai întâi, războiul denunţă incapacitatea noastră de a acţiona, ce însoţeşte estomparea justificărilor, în urma marilor războaie ale secolului trecut. Mai apoi, denunţă efectul acestor circumstanţe ale generalizării echivocului şi ubicuităţii ameninţării. Devenit o condiţie familiară a existenţei noastre (pe care mulţi ar privi-o ca o denunţare a vechilor strategii ale acordului, prin care acestea sunt recunoscute în sfârşit ca atare), războiul denunţă ruptura complementarităţii dintre înţelegere şi acţiune. Acestea se separă acum, producând o situaţie curioasă: înţelegi fără nici o dificultate „povestea" unui război întrucât nici o posibilitate reală de acţiune nu mai este solicitată din partea individului.
În fine, cred că accentul se mută şi el radical din zona unui discurs asupra diferenţelor, de orice natură ar fi ele, în cea a unificării înţelegerii şi realizării. Nu insurmontabila diferenţă sau sarcina surmontării ei (în clişeele acesteia: comunicare – transparenţă – deschidere) este vinovată de acest aspect, ci tocmai progresiva îndepărtare de o reală constituţie a diferenţei individuale. Oricât de dur le-ar părea prozeliţilor unui jargon postmodern, diferenţa se dovedeşte a fi devenit la rândul ei o platitudine, o poveste în faţa căreia simpla ipostază a democraţiei a fost transformată, şi ea, în eufemism.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!