Studiile şi finalitatea lor

Purtând o discuţie particulara cu un profesor, am luat cu mirare la cunoştinţa despre credinţa lui ca nu poţi învăţa pe nimeni nimic şi ca, de altfel, nici nu îşi propunea sa înveţe pe cineva ceva. Atunci mi-am pus problema rostului profesorului, al şcolii şi al prezenţei mele acolo. În timp am ajuns sa îi împărtăşesc într-o mare masura părerea, influenţata fiind şi de scrierile lui Noica. Parafrazându-l pe filosof, aş spune ca pe discipolul care vine sa pretindă, maestrul trebuie sa-l înveţe ca nu are nimic de primit, ca are doar de îmbrăţişat timpul; iar speranţelor mari ale discipolului, maestrul trebuie sa răspundă cu bucuria ca discipolul exista, sa îi permită acestuia sa fie ceea ce el este, şi nu un produs al maestrului sau. Noica numeşte aceasta varietate umana „fertilitate", acordându-i valenţe de nemurire tocmai prin perpetuarea maestrului în discipolii ce îşi permit libertatea de a fi.
Am raportat aceasta discuţie la o alta cu aceeaşi tema prin care interlocutorul meu, profesor, de asemenea, îmi mărturisea ca se simţea nemulţumit de sistemul educaţional de acum, preferându-l pe acela din perioada comunista pentru seriozitatea, disciplina şi bogăţia de informaţii impuse elevului. Exista tentaţia de a nega tot ceea ce s-a făcut în perioada de dinainte de '89; voi încerca însa, în masura posibilităţilor de a rămâne neutra şi de a oferi informaţii suficiente, o analiza care sa ţină seama de finalităţile pe care şi le propune sistemul educaţional.
Maestrul, în viziunea lui Noica, are rolul de mediator între discipol şi sinele acestuia; altfel stau lucrurile în învăţământul cu tenta ideologica. Daca analizam eficienţa educaţiei raportata la un scop impus pe baze ideologice, atitudinea profesorului ar trebui sa varieze de la cea de mediator la aceea de exponent al direcţiei.
În timpul perioadei comuniste, în cazul învăţământului preuniversitar, numărul de ore era mare, existau doua vacanţe (de iarna şi de vara), manualele cuprindeau un bagaj mare de informaţii şi, în consecinţa, ocupau un număr ridicat de pagini. Având în vedere obiectivele conducerii comuniste, era normal ca vacanţele sa fie puţine şi nu foarte lungi, pentru ca aceste vacanţe, în cazul în care timpul liber nu era controlat prin tabere, reprezentau o forma de evaziune de la un program ordonat şi controlabil. În aceeaşi categorie, a posibilităţii de control, intra şi programul lung la care trebuiau sa participe elevii. Pe de alta parte, obligaţia profesorului de a parcurge întreaga materie indicata, indiferent de calitatea grupului (clasei), îl determina pe acesta la o forma de predare ce împiedica dialogul sau dezbaterea pe o temă - desfăşurare de lecţie absolut normala, având în vedere scopurile pe care le urmarea regimul. O educare în spiritul dialogului şi al unei gândiri critice ar fi contravenit armoniei generale în care societatea comunista îşi propunea sa fiinţeze, critica însemnând nimic mai mult decât negarea consensului general. Pe de alta parte, „omul nou" trebuia sa fie multilateral dezvoltat, ideal pe care comunismul şi-a propus sa-l transforme în realitate. Specializarea într-un domeniu ar fi dus la apariţia unor grupuri sociale şi la coagularea unor interese într-o societate pastrata în mod voit uniforma. Specialistul ar fi reprezentat poate chiar generatorul de revolta, prin poziţia sa privilegiata faţa de ştiinţa - ridicata la rang de religie în doctrina comunista. Acesta ar fi putut ajunge chiar contraponderea puterii politice, fapt ce nu era de dorit într-o societate care impunea, pe de o parte, spiritul comunitarist şi cultul policalificării în rândul claselor provenite din muncitorime şi ţărănime şi, pe de alta, pe cel al individualismului şi unicalificarii în rândul elitelor comuniste, păstrându-l pe intelectual în „turnul de aur" al profesiei (reminiscenţa a fostului regim), dar departe de viaţa politica, iar pe muncitor în starea de incompetenţa ce poate fi manipulata. Pot fi luate aici doua cazuri: cel al sportivului, căruia nu i se recunoştea statutul de sportiv şi trebuia sa fie încadrat şi într-o alta forma de munca, demonstrând lumii capacitatea ridicata a sportivului român de performanţa de a practica cu succes doua activităţi; un alt caz este perpetuarea mitului superiorităţii noastre în domeniul medicinei. Evident, o dată cu deschiderea frontierelor, acesta s-a diluat sau s-a întors împotriva actualilor studenţi, bănuiţi de a nu a mai avea aceeaşi calitate ridicata cu a predecesorilor lor. Patrunderea noutaţilor a demonstrat caducitatea mijloacelor de învaţamânt la noi provocând, de asemenea, o situaţie de confuzie în fixarea obiectivelor de educaţie.
România a pendulat, şi încă o mai face, între diverse modele de învăţământ, de la cel preuniversitar francez la cel universitar american, amestecând într-un mod propriu învăţământul de tip particular cu acela de stat şi dând senzaţia inutilităţii şcolii. Trecând peste acestea, constatam realitatea nevoii de schimbare prin alegerea unor obiective clare din multitudinea de posibilităţi: ori specialişti ori policalificaţi, sau ambele categorii; cât mai mulţi oameni cu studii superioare, muncitori calificaţi sau mâna de lucru necalificata; oameni educaţi într-un spirit critic, roboţei disciplinaţi etc.
Un mit păstrat din fostul regim este cel al „diplomei" care, deşi poate şi-a mai pierdut din strălucire, datorita apariţiei venitului discrepant ca stratificator social, mai fascinează pe aceia care îşi imaginează ca un asemenea document, prin simpla lui prezenţa, te poate înnobila, legitima şi îţi poate asigura dreptul nelimitat la cuvânt şi la impunerea deciziei. La aceasta se poate adăuga şi inoculatul dispreţ cu privire la capitalism şi la forma de întreprindere privata pe care o incumba; universităţile particulare au pornit din start cu handicapul neîncrederii, fiind în mintea oamenilor ceva ce se opune statului şi care trebuie desfiinţat. Tocmai aici îşi arata roadele temeinica educare în spirit comunist, prin refuzarea oricărei alternative şi mai ales a acelora care ar scoate statul omnipotent din joc.
De la scandalurile manualelor alternative, mai ales ale celor de istorie, care au atins spiritul naţionalist al românului, şi continuând cu masurile diverse şi contradictorii privind învăţământul românesc (numărul obiectelor la bacalaureat, forma de desfăşurare a acestuia, alături de formele de evaluare, desfăşurarea examenului de admitere în învăţământul superior, introducerea locurilor cu taxa, lipsa cadrelor de specialitate în unele domenii, admiterea la catedra pe alte criterii decât cel al competenţei etc.) s-a ajuns la generarea unei neîncrederi în acesta şi la încercarea obţinerii unei diplome pe alte considerente decât cele profesionale.
Actuala forma de învăţământ nu este nici ea lipsita de valenţe ideologice, în masura în care se încearcă impunerea modelului democratic ca mod de viaţa; diferenţa rămâne între mijloace şi scopul propus. Se doreşte domnia principiilor democratice, dar practicile impunerii lor rămân neo-staliniste (scoaterea pe piaţa muncii a unui număr de absolvenţi slab pregătiţi şi nemotivaţi, imposibil de inserat în actuala economie obosita, dezinteresul total al integrării profesionale a celor care termina o forma de învăţământ liceal); se îmbrăţişează economia de piaţa, dar comportamentele rămân de factura comunista (neadmiterea alternativei, a concurenţei, a egalităţii şanselor etc.).
Nu cred ca în perioada comunista educaţia ar fi fost calitativ superioara celei practicate acum; cred însa ca era foarte bine acordata scopurilor partidului unic şi se făcea în deplinul spirit comunist de factura stalinista. Ceea ce lipseşte noului învăţământ ideologic este tocmai claritatea obiectivelor (democratizare, capitalism, proprietate privata etc.) şi mijloacele de a le impune.
Practicând o forma de inginerie în sens invers, se poate ajunge la „homo democraticus"; mă întreb însa daca vor veni vremurile când în şcoala nu se vor preda decât stari de spirit; nu conţinuturi, nu adevaruri, nu reţete …

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!