Contrast - Nr.3 /2001 - Perspective -

Dan Dumitru Iacob

Tentaţia Occidentului

Educaţia între opţiune personală şi condiţionare social-politică în Moldova primei jumătăţi a secolului al XIX-lea

Educaţia care se făcea la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Moldova, dar şi în primele decenii ale veacului următor, era preponderent grecească, fie că se făcea în particular, fie în instituţii publice. Vasile Alecsandri nu a păstrat amintiri plăcute despre sistemul de învăţământ aplicat în aşezămintele greceşti ale lui Govdola, Cuculi şi Chirica, în care "varga şi chiar falanga serveau de mijloc de emulaţiune pentru învăţarea verbului tipto, tiptis (eu fur, tu furi, gr.). Sâmţul de demnitate personală rămânea astfel ucis sub falangă, dar elevul devenea elin desăvârşit".
Înmulţirea emigranţilor francezi, în special în Moldova, îndeosebi după prăbuşirea Imperiului napoleonian, a asigurat profesorii necesari - chiar dacă nu toţi calificaţi - pentru marile case boiereşti în care existau copii. Prin activitatea şi relaţiile lor, aceşti preceptori au pledat - pe fondul Iluminismului, Romantismului şi ideilor Revoluţiei franceze care au fost treptat asimilate în mediul românesc - pentru un învăţământ universitar modern, de factură occidentală.
Gimnaziile şi pensioanele pe care le-au înfiinţat dascălii străini atât pentru băieţi, cât şi pentru fete, dar şi şcolile statului, în special Academia Mihăileană, au constituit pentru mulţi tineri stadiile intermediare, dar necesare, între instrucţia particulară şi cea universitară din şcolile Apusului. Preferinţele se îndreptau spre mediile universitare franceze şi mai ales germane, însă mai puţin spre Rusia autocrată.
Opţiunea pentru o universitate străină era justificată atât de nevoia unei instrucţii speciale (tehnică sau militară, de exemplu), cât şi pentru a cunoaşte lumea. Astfel se explică, de pildă, de ce Nicolae Ghica, viţă domnească, -după cinci ani de studii la München, se întorcea în ţară la 1822 după un lung şi iniţiatic periplu european, care avea ca puncte de reper Leipzig, Augsburg, Nürenberg, Paris, nordul Italiei, Elveţia, Triest, Moravia, Dresda, Breslau şi Varşovia.
Obiceiul continuării studiilor în străinătate datează de la începutul veacului al XIX-lea, precedentul fiind creat de fanarioţii ai căror copii îşi începuseră educaţia la Constantinopol, dar o întrerupseseră din cauza numirii părinţilor ca domni în Moldova şi în Ţara Românească. Şi domnii pământeni au continuat să-şi trimită copiii în străinătate, aşa cum au făcut Ghiculeştii şi Sturzeştii, riscând deteriorarea relaţiilor cu Rusia, puterea protectoare, nemulţumită de ideile liberale cu care se întorceau tinerii absolvenţi în ţară.
Tinerii studenţi proveneau în cea mai mare parte din marea aristocraţie funciară, fiind trimişi de părinţi spre a se pregăti pentru cariere corespunzătoare prestigiului lor social, în speţă pentru înaltele funcţii de guvernare. Alţii, de origine mai modestă, erau bursieri ai statului, fiind trimişi la studii pentru nevoile culturale şi administrative ale ţării. Cât de conştient era un tânăr de necesitatea dobândirii unei instrucţii superioare în şcolile Europei apusene? Corespondenţa lui Kogălniceanu conţine un exemplu revelator în acest sens. În 1833, înainte de a pleca în Franţa, idealistul adolescent gândea astfel: "Instrucţiunea îmi va servi să dispreţuiesc pe cei mari, care nesocotesc oamenii şi se cred mai presus decât alţii". Peste trei ani, tânărul era mai matur, dar tot la fel de entuziast: "Pe de o parte instrucţia îmi va oferi un loc în lume; ea mă va îndepărta de intrigă, mă va obliga să mă mulţumesc cu puţin, şi să fiu modest în gusturile mele şi să fiu liber în mijlocul sclavilor". Doi ani mai târziu, în 1838, pe punctul de a se întoarce în ţară, ambiţia lui Kogălniceanu nu se schimbase, deşi se simţea o uşoară nelinişte faţă de viitorul la care aspira: "Să slujesc? Dară ce? Sâmţând că pot şi sunt în stare de a avea o mare slujbă, niciodată nu mă voi supune a fi scriitor şi diac de visterie, căci dacă aş fi voit să fiu scriitor - lămurea tânărul, contrariat în aspiraţiile sale - nu aş fi avut trebuinţă să învăţ în streinătăţi şi să sufăr trii ani şi jumătate".
Frământările tânărului şcolit în universităţile Europei sunt simptomatice pentru importanţa mai mare pe care statul regulamentar o acorda educaţiei. De asemenea, pentru mulţi tineri provenind din categoriile boierimii mijlocii şi mici, sau chiar din rândurile incipientei burghezii, instrucţia superioară era tot mai mult percepută spre mijlocul secolului al XIX-lea ca o posibilă cale de a accede în rândurile elitei sociale, pe filiera funcţiilor, fără însă a concura serios vechile criterii de valorizare socială bazate pe origine şi avere.
Pentru mulţi adolescenţi care visau să fie trimişi de părinţi la studii în Apus, potenţialul cultural-educativ al Occidentului nu deschidea atât perspectiva realizării sociale, cât, mai ales, satisfacerea curiozităţii şi a gustului de aventură. Ca şi astăzi, exista un miraj al Occidentului, o atracţie nestăpânită pentru universul necunoscut, dar fabulos în imaginaţia lor juvenilă, întemeiate pe educaţia particulară, lecturile, corespondenţa şi conversaţiile din mediul lor social. Un astfel de tânăr era şi Alecu Kogălniceanu, pe care mai vârstnicul său frate, aflat în 1849 la Paris, îl sfătuia cu dragoste, în virtutea experienţei cumulate în anii de studiu, să rămână în Moldova, unde existau mai multe şanse de realizare personală decât în Franţa sau în S.U.A. Subliniind faptul că se adresează unui bărbat şi nu unui copil, "neneaca" era mirat de naivitatea mezinului: "Ca bărbat cu minte coaptă, cum se poate dar să cunoşti aşa de puţin împrejurările obşteşti ale Europei? […] Îmi zici că este deosebire între nevoile din Moldova cu nevoile din Paris. Dar în Moldova nu eşti în primejdie de a şedea în uliţă, de a muri de foame, de a rămânea gol, ca în Paris. […] Îmi zici că în Moldova suferi, trăieşti în trândăvie, fără folos pentru tine şi pentru alţii. Aşa este; dar eşti oare singurul în această-şi poziţie? Da oare acesta nu este rolul obştesc a tuturor acelora care aşteaptă un viitor mai bun? […] Pentru noi singurul loc unde putem însemna ceva este Moldova […] Cât pentru folosul ce zici că poţi căpăta la Paris, adecă învăţătura, acesta dacă vei vroi, o poţi cunoaşte şi în Moldova. Ştiinţa astăzi nu este un mister, tiparul a făcut-o universală. Cărţi în Moldova poţi găsi.".
Scrisoarea dezvăluie situaţia tinerilor de condiţie bună, reduşi la pasivitate de cutumele sociale sau de propriile lor mentalităţi. Activitatea culturală şi de reformare a societăţii vor reprezenta pentru mulţi dintre ei singurele opţiuni posibile, şi şanse certe de împlinire personală.
Desigur, în alegerea mediului universitar şi a disciplinelor de studii decizia nu aparţinea viitorului student, ci familiei şi statului. De multe ori părinţii îşi trimiteau copiii la învăţătură în acelaşi loc în care îşi făcuseră şi ei instrucţia.
În 1834, Mihail Sturdza îşi trimitea şi el copiii la carte în Franţa, la Lunéville, deoarece acolo se afla fostul său profesor, abatele Lhommé. După câteva luni, în 1835, principele se vedea nevoit să-şi mute copiii la Berlin, datorită insistenţelor guvernului rusesc, care nu vedea cu ochi buni plecarea tinerilor români într-o ţară în care exista pericolul contaminării cu ideile liberale şi democratice. Ţarul l-a avertizat pe domnul Moldovei, care refuza să-şi educe copiii în Rusia, să-i trimită într-o ţară în care "domnesc principii mai sănătoase decât în Franţa". Sturdza cunoştea calitatea slabă a învăţământului rusesc şi a preferat pentru fiii săi Berlinul, Prusia fiind atunci, după Rusia, statul din Europa în care domneau principiile cele mai absolutiste, dar şi în care educaţia se făcea temeinic.
Situaţia s-a repetat câţiva ani mai târziu, când un tânăr dintr-o familie aristocratică a fost trimis de părinţii săi tot în Franţa. Iată ce raporta în 1840 consulul francez la Iaşi, Huber, ministrului său: "Îndată ce guvernul rus a aflat, prin agenţii săi, că unul din fiii lui C. Mavrocordat a fost trimis la Paris, spre a desăvârşi acolo studiile lui, principele Mihai Sturdza a primit un avertisment, spre a sfătui pe tatăl Mavrocordat să-şi retragă fiul de la Paris unde, se adăuga, tineretul de astăzi era înconjurat numai de principii subversive şi doctrine periculoase. Aceleaşi exhortări ruseşti sunt de altmintrelea indirect adresate tuturor boierilor români care ar avea gândul să trimită copiii lor în şcolile noastre".
Pe măsură ce creştea numărul studenţilor români din Franţa, creştea şi îngrijorarea cabinetului de la Sankt-Petersburg faţă de potenţialul pericol reprezentat de aceşti tineri ce urmau să ocupe, la întoarcerea în ţară, funcţii importante în administraţia statului. Pentru a contracara influenţa franceză în Moldova, Rusia permitea accesul tinerilor din principatele danubiene la Universitatea Imperială din Petersburg, fixând şi condiţiile admiterii la studii: să fie nobili, să aibă certificate de bună purtare şi să dispună de mijloacele necesare întreţinerii la studii. Guvernele de la Bucureşti şi de la Iaşi au făcut publică oferta Curţii protectoare, însă, nu fără ezitări, au adăugat pe lista statelor în care se putea merge la studii şi Austria şi Prusia.
Consulul francez semnala implicaţiile politice ale presiunilor exercitate de guvernul ţarist, deranjat de atracţia pe care o manifesta tineretul român faţă de limba, literatura şi cultura franceză: "Este un avertisment cominatoriu pentru familiile care, mai îndrăzneţe, după atâtea insinuări oficioase, au încredinţat universităţii noastre educaţia copiilor lor. Este premergătoare şi încercarea unei interdicţii mai formale, închizând accesul slujbelor publice fiilor de boier crescuţi în şcolile noastre, sub pretext că nu pot aduce de acolo decât tendinţe contrare menţinerii bunei ordini în principate".
Absolutismul rusesc nu putea accepta apariţia sau colportarea ideilor liberale, nici la graniţele Imperiului, nici în interiorul său. Care ar fi fost soarta celor care, aflaţi sub mâna protectoare a pravoslavnicului ţar, ar fi dat dovadă de un spirit mult prea liberal? Evocăm cazul unei românce plecate în Rusia, Elena Ghica, căsătorită cu prinţul Al. Kolţov-Massalski, cunoscută în literatură şi sub pseudonimul Dora ď Istria (1828-1888). În ciuda aprecierii de care se bucura în cele mai distinse cercuri ale aristocraţiei ruse, datorită frumuseţii, culturii şi spiritului ei, a fost flagelată de poliţie din ordinul ţarului Nicolae I pentru tendinţele ei liberale şi pentru simpatia ce o împărtăşea faţă de popoarele asuprite.
Educaţia europeană îşi va arăta roadele încă din al doilea sfert al secolului al XIX-lea, când tinerilor născuţi între 1820 şi 1840, stimulaţi de cei întorşi din străinătate şi împreună cu aceştia, le va reveni sarcina realizării dezideratelor sociale şi naţionale. Mihail Kogălniceanu, după câţiva ani de studii peste hotare, se întorcea în ţară plin de iluzii reformatoare: "Când veneam de la universitate capul îmi era plin de planuri, unele mai bune decât altele; vroiam prin literatură să prefac moravurile, să introduc în patria mea o nouă viaţă, noi principii. În nebuna mea prezumţie mă socoteam c-oi ajunge o dată a fi Prometeu". Aceeaşi opinie o avea şi George Sion, după care aceşti tineri se ambiţionau "să lucreze spre a spăla ţara de rugina barbariei şi a introduce reformele civilizaţiunii occidentale. Spirite distinse, secundate şi de poziţiunea lor socială, începură, cu pene măestre, a scrie şi a predica, chiar sub foarfecele censurei de stat, idei regeneratoare. Poezia înălţa sufletele şi inimele la aspiraţiuni frumoase, satira biciuia prejudecăţile absurde şi abuzurile, istoria deştepta sentimentele naţionale, comedia ruşina partea ridicolă a societăţii, ştiinţa rădica vălul de pe mintea întunecată de ignoranţă, literatura forma gustul lecturei, precursoriu al luminei şi al regenerărei naţionale". Într-un elan de patriotism poetic, Sion acorda generaţiilor tinere din prima jumătate a secolului al XIX-lea, instruite în Occident, întregul credit moral şi cultural, pus în slujba reformării societăţii româneşti.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!