Terorism Hollywood

Seminarul acestui număr se desfăşoară pe tema Vacanţa raţiunii. Întrebările adresate colaboratorilor:

1) În ce măsură vă afectează actele teroriste din SUA?

2) Recrudescenţa terorismului repune în discuţie tema sfârşitului ideologiilor?

1) Cum au devenit catastrofele un spectacol

Prima observaţie pe care vreau să o fac priveşte situaţia noastră în raport cu evenimente de care luăm cunoştinţă exclusiv prin intermediul media. Există un gen de fapte care ne sunt livrate prin mijlocirea ecranului televizorului, în special, şi pe care acesta le transformă într-o succesiune dramatică de imagini ce nu ne afectează mai mult decât imaginile unui joc pasionant pe PC. Imaginile unor zgârie-nori torpilaţi de două avioane, imagini reluate obsedant, sunt de natura celor de pe o peliculă purtând marca Hollywood-ului pe care o reiei pentru spectaculozitatea ei. Cu ce e diferită imaginea de pe genericele mai tuturor telejurnalelor recente de imaginea fabricată cu grijă de Steven Spielberg, în care oraşe, clădiri, rase sunt ameninţate de vreun cataclism şi, eventual, dispar? Există la americani, sau cel puţin la cei care lucrează la Hollywood, o manie (fobie?) a cataclismelor de tot soiul, de la cele naturale (mişcări de pământ, atmosferice) la cele produse de om (bombe, mutanţi, inginerii sociale). Evenimentele recente din SUA par să se încadreze perfect în seria de ploturi pe care le ilustrează atâtea scenarii şi ecranizări ale acestora. Evenimente catastrofale, regizate de astă dată de scenarişti mai perfizi, sunt cap de afiş în locul spectaculoaselor "Independence Day", "Jurassic Park", "Volcano", "Twister", "Godzilla", "Anaconda", "Congo" ş.a.m.d. Dar nu avem oare aici ceva de genul unui cerc pervers în care sunt prinşi americanii? Căci nu e puţin probabil ca mania asta filmografică să fi atras geniul malefic al unor scenarişti ce au vrut să producă un film live. Se întâmplă ca în romanul lui Eco, Pendulul lui Foucault, în care ficţiunea cheamă realitatea concretă. Problema e că pentru noi, spectatori şi consumatori de jurnale, diferenţa e slab sesizabilă între cele două tipuri de realităţi. Cei mai mulţi dintre noi încearcă să se autosugestioneze că evenimentele acestea îi afectează, câtă vreme numai setea de inedit ne dă ghes să ne indignăm şi să ne lansăm în discuţii. Nu ne aprindem mai mult decât la un meci de Campionat Mondial, în care se întâmplă ca România să bată Anglia sau Argentina.
A doua observaţie pe care vreau să o fac este că suntem contemporani cu evenimente stranii, pe care nu le-am mai crede (şi mă rog de ce anume?) cu putinţă în secolul şi mileniul acestea. Ele sunt cât se poate de grave, dacă ne gândim la destinul şi fragilitatea speciei umane, dar nu apar deloc ca neaşteptate dacă ne gândim că ele ţin de o dispoziţie către conflict proprie făpturii omeneşti. Nu e altceva decât eterna pornire către anihilarea duşmanului, pornire care se foloseşte actualmente de toate ofertele tehnologiei.

2) Genealogia terorismului

E acceptată ideea că recrudescenţa extremismelor de orice gen, a naţionalismului şi tribalismului, deci şi a terorismului, constituie o reacţie a societăţilor care rămân suspendate între tradiţionalism (paseism) şi postmodernitate. Ceea ce părea a fi sfârşit al ideologiilor se dovedeşte a fi un mit ce subîntinde la rândul lui o ideologie. Înţeleg prin ideologie un discurs legitimator, şi anume cel care dă seama de modul în care o comunitate este afectată de idei şi îşi legitimează opţiunile şi acţiunile. Voi uza în consideraţiile de mai jos de o accepţie neutră a cuvântului "ideologie", una care să poată da seama de ceea ce înseamnă terorismul în contextul aşa-numitului sfârşit al ideologiilor.
O ideologie este vie atâta timp cât ea este eficientă şi o comunitate crede în ea. Elementul central într-o ideologie este cel religios sau cel cu nuanţă soteriologică, în măsura în care acesta reflectă temerile cele mai ascunse, dorinţele şi speranţele oamenilor, în special cele cu privire la viaţa de dincolo. O ideologie este vie mai ales atâta vreme cât o colectivitate îşi educă membrii mai tineri în spiritul acesteia. Cazul societăţilor musulmane (în special al celor din ţări precum Afganistan, Irak, Iran) este remarcabil în acest sens. Fanatismul religios din aceste ţări este o expresie clară a situaţiei descrise de unii drept cantonare, refugiu în tradiţie şi trecut, într-un loc sigur pe care nu l-ar atinge schimbările rapide proprii unei societăţi postmoderne. Extremismele apar în asemenea ţări care, deşi atinse de aripa postmodernismului, rămân suspendate între trecutul la care nu vor să renunţe şi prezentul presant şi inevitabil. O ideologie centrată pe valorile Islamului, interpretate excesiv, va găsi în modernizare pe Cel Rău şi va justifica orice acţiune ce va contribui la anihilarea acestuia. Motivaţia pentru acţiuni ucigaşe şi sinucigaşe va fi dată tot de Cartea legitimatoare, eventual cu interpretările ei, considerate tot sfinte, şi prin care cel ce moare în numele Islamului va dobândi în lumea de apoi privilegii de nevisat pentru un terestru. Aşa a fost cu putinţă să se clădească societăţi precum cele despre care vorbesc, şi anume pe asentimentul sau pe acceptarea tacită ale celor mulţi, dar şi pe o educaţie rigoristă, în urma căreia copiii devin instrumente ale clericilor.
Ideologiile sunt vii în societăţi în care religiosul penetrează constant structurile administraţiei statale, în care cuvântul clerului are valabilitate de lege de stat, de politică internă şi externă.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre acest articol!