Tranziţia ca pedagogie juridică

§1. Lectura juridică a tranziţiei

Volumul Exerciţiul puterii (Editura Lumina Lex & Continent XXI, Bucureşti, 2000), alcătuit dintr-o selecţie a articolelor publicate de G.I. Chiuzbaian în revista "Palatul de justiţie", atrage atenţia din cel puţin două motive. În primul rând, deoarece în cazul acestei cărţi suntem martorii unei radiografii juridice a societăţii româneşti postdecembriste. Obişnuiţi cu monopolul interpretărilor politice sau economice, volumul în cauză se remarcă printr-o schimbare a perspectivei. Ca simptom, această apariţie editorială exprimă o maturizare a comunităţii româneşti, în sensul că dimensiunea juridică a vieţii sociale pare a fi gândită ca importantă în sine şi nu pentru că are valenţe politice şi economice. Insist asupra acestei chestiuni întrucât, dacă privim cu atenţie felul în care sunt interpretate evenimentele, constatăm cu uşurinţă un exces de interpretare politică. Mai mult, în mod paradoxal, oamenii politici nu sunt triaţi în funcţie de proiectele legislative pe care le anunţă, ci proiectele legislative sunt asumate de comunitatea românească în funcţie de oamenii politici care le propun.
În al doilea rând, orizontul discursiv în care se situează luările de poziţie ale autorului este unul al echilibrului, unul care nu permite inflamări emoţionale ori abordări patetice. În mai multe rânduri, G.I. Chiuzbaian, pentru care virtutea dialogului pare a fi înnăscută, invocă necesitatea ca orice afirmaţie să fie făcută sub "scutul argumentului" şi menţionează că "numai atunci când judecăm şi acţionăm cu moderaţie, deci fără patimă, adevărul poate fi mai apropiat de noi" (p. 6).
Deşi compusă din articole disparate, "Exerciţiul puterii" are o unitate configurată de jocul a trei probleme: locul ordinii juridice în viaţa unei comunităţi, ideea unificării europene şi reforma justiţiei.

§2. Drept şi societate

În cazul acestei probleme ni se sugerează că, dacă vrem să avem o imagine mentală a funcţiei ordinii juridice în metabolismul social, trebuie să examinăm, în prealabil, consecinţele pe care le generează prezenţa justiţiei şi pe cele pe care le putem recunoaşte în cazul substituirii ei cu forţa. În timp ce forţa, lipsită de legitimitate, induce "frica, tăcerea şi disimularea, constrângerea şi neliniştea, legalitatea creează o stare de spirit lipsită de frică, liberă şi liniştită" (p. 26-27). De aceea, în măsura în care vorbim de stat de drept angajăm o realizare a ordinii numai pe baza dreptului, adică prin "înfrângerea forţei de către drept" (p. 26).
Accentuarea rolului pe care îl deţine ordinea juridică are loc în momentul în care se precizează că "preeminenţa dreptului şi supremaţia Constituţiei sunt cele mai importante axe ale statului de drept" (p. 316). Se insistă asupra conceperii Constituţiei în felul unei busole care orientează traiectul unui stat spre o existenţă normală, însă nu există suficientă îndrăzneală în explicitarea acestei metafore. Extrapolând, am putea spune că în timpul nostru coeziunea unei comunităţi nu mai este garantată de solidaritatea etnică sau religioasă, de aderarea la o naraţiune istorică mai mult sau mai puţin glorioasă, ci de subscrierea la un set de valori juridice comune, exprimat de legea fundamentală. Autorul se rezumă la a observa crizele de legitimitate pe care le poate genera Constituţia, întrucât stabilirea formei de guvernământ s-a făcut fără o consultare prealabilă a voinţei poporului, nu oferă garanţii serioase separaţiei puterilor în stat şi controlului reciproc dintre acestea, iar în ceea ce priveşte posibilităţile de revizuire legea fundamentală intră în categoria celor foarte greu de revizuit, chiar dacă dinamica vieţii ar solicita aşa ceva.
Condiţionarea economică a dreptului este răsturnată prin menţionarea exemplului preşedintelui unei corporaţii internaţionale care, întrebat dacă ar fi dispus să investească în România, a răspuns că da, cu două condiţii: să existe o legislaţie stabilă şi o justiţie independentă.
În mod paradoxal, ordinea juridică poate avea un impact chiar şi asupra faptului artistic. Astfel, Brâncuşi, căruia vameşii americani i-au aplicat taxe industriale pentru propriile sculpturi, a dat în judecată statul american. Magistraţii americani i-au pus două întrebări: "Ce este arta?" şi "Ce condiţii trebuie să îndeplinească cineva pentru a fi artist?". Mai mult, răspunsurile lui Brâncuşi au fost consacrate prin hotărâre judecătorească. O nouă viziune artistică era legitimată din punct de vedere juridic.

§3. Ideea integrării europene

În contextul integrării europene, recunoaşte autorul, "rolul dreptului, al oamenilor legii şi al instituţiilor de profil juridic capătă un rol aparte" (p. 8). Practic, unificarea europeană are la bază unificarea juridică, acquis-ul comunitar presupunând nu numai armonizarea legislaţiilor ţărilor componente, ci şi asumarea unui set de legi care sunt comune tuturor statelor membre. Este vorba de un "spaţiu juridic european", a cărui semiotică este dreptul comunitar. Marea miză a unificării europene este dată de principiul preeminenţei dreptului comunitar în raport cu dreptul intern şi integrării acestuia în dreptul intern, principiu care conferă judecătorilor un rol extrem de important: acela de a elimina orice lege naţională ce contravine dreptului comunitar. Astfel, integrarea în Uniunea Europeană a unui stat nu este posibilă decât în momentul în care îşi asumă acest principiu nenegociabil, asumare care este o alegere politică majoră.
Din această situaţie provine şi marea dificultate a realizării Uniunii Europene: "confruntarea dintre voinţa de integrare şi suveranitatea statelor" (p. 158). Pornind de la această dilemă (integrare sau suveranitate a statelor?) s-au configurat două tendinţe fundamentale ale proiectelor de unificare europeană: una care, pentru a nu activa susceptibilităţile legate de suveranitatea statelor, pune accent pe cooperarea guvernelor europene între limitele unui cadru instituţional lipsit de forţă coercitivă şi, a doua, de factură federală, care îşi însuşeşte ideea unei autorităţi supranaţionale. Până în prezent, s-a mers în concordanţă cu prima posibilitate, aşteptându-se momentul propice pentru punerea în practică a celei de-a doua opţiuni, anunţată încă din 1950 de Robert Schuman.
După ce se precizează aceste date prealabile în legătură cu fenomenul unificării europene, G.I. Chiuzbaian examinează poziţia pe care România trebuie să o adopte faţă de fenomenul în cauză: "dorim s-o facem pentru că avem noi interesul să o facem şi nu pentru că am fi nevoiţi să ne subordonăm intereselor şi aspiraţiilor altora sau pentru că ne-a obligat cineva" (p. 164).

§4. Reforma în justiţie

În primă instanţă, G.I. Chiuzbaian argumentează necesitatea unei astfel de reforme. Caracterul obligatoriu al reformei în justiţie derivă, pe de o parte, din situaţia aproape jenantă în care s-a aflat justiţia în timpul regimului totalitar: aceea de a fi subordonată aproape în întregime politicului, astfel încât uneori magistraţii trebuiau să aplice legi cu un caracter anticonstituţional manifest. Reflexele experienţei totalitare au supravieţuit prăbuşirii regimului comunist, şi, în consecinţă, autorul solicită ca Institutul Român pentru Drepturile Omului să se preocupe şi de reciclarea tuturor celor ce au atribuţii în realizarea actului de justiţie (de la judecători şi avocaţi până la poliţişti şi medici legişti). Pe de altă parte, reforma în justiţie este vitală pentru comunitatea românească întrucât, din punct de vedere simbolic, între justiţie şi democraţie există o relaţie privilegiată ce nu poate fi ocultată de importanţa factorilor economici şi politici: "fără o justiţie autentică nici o democraţie nu poate fi deplină, nu poate supravieţui" (p. 96). Pentru a-şi întări afirmaţia, autorul menţionează o spusă a lui Jacques Chirac: "Modul în care se aplică justiţia, felul în care dreptatea este resimţită de cetăţeni, se află în centrul democraţiei. Nu există stat de drept fără o justiţie dreaptă".
Odată argumentată legitimitatea reformei în justiţie, G.I. Chiuzbaian pune problema actorului care este abilitat să stabilească obiectivele acestei reforme. Aparent, această sarcină revine factorilor decizionali din zona politicului, însă autorul insistă asupra faptului că o reconfigurare a ordinii juridice cade în răspunderea întregii comunităţi. Este sugerată crearea unui organism de reflecţie care, după ce consultă corpul magistraţilor şi auxiliarilor puterii judecătoreşti, precum şi societatea civilă, să elaboreze programul reformei. Comunicarea cu societatea civilă este considerată drept constitutivă procesului de reformă.

§5. Concluzii

Dincolo de meritul acestei cărţi de a redescoperi o zonă a vieţii noastre ce a fost cu atenţie camuflată de regimul comunist şi eclipsată de inflaţia de analiză politică şi economică, înclin să cred că tonul adesea prea didactic, sau prea blând al autorului aduce cu sine şi un pericol. Mă refer la faptul că de multe ori G.I. Chiuzbaian pare a nu-şi asuma nici un risc, astfel încât se poate vorbi de un ethos al neutralităţii, în orizontul căruia problemele propuse ne pot apărea drept străine, indiferente.
Pe de altă parte, intenţia fundamentală a cărţii este, din păcate, una edificatoare - "crearea unui model moral al instituţiilor puterii". Fac această obiecţie, deoarece termenul de "morală" nu este explicitat deloc (ar fi fost interesant de văzut care este înţelesul pe care îl conferă un jurist termenului în cauză). Mai mult, dacă ne asumăm lecţia lui Machiavelli, cel care a emancipat natura politică a omului arătând că logica moralei şi cea a politicii sunt diferite - uneori chiar inverse - precizarea termenului de "morală" este chiar obligatorie.
De asemenea, "morala" pare a da seama de reprezentarea colectivă specifică spaţiului românesc în legătură cu Dreptul. Aceasta este tributară "Şcolii istorice a Dreptului" din sec. al XIX-lea, ai cărei reprezentanţi sunt Savigny şi Puchta. Conform acestei orientări, adevărata sursă a dreptului este "spiritul naţional" (Volksgeist), metanaraţiune care legitimează sistemele juridice după erodarea simbolică a instanţei divine ori a raţiunii. În "morală" pare a se refugia astăzi tot ceea ce însemna "spiritul naţional", de la vulgata istorică până la preceptele religiei majoritare. Nu întâmplător, putem constata cu stupoare că argumentele invocate împotriva reglementărilor juridice ce ne-ar apropia de datele dreptului comunitar (de exemplu: eliminarea art. 200 din Codul Penal) sunt non-juridice şi provin din zona moralei cu accente naţionaliste. Deşi încă din perioada interbelică Sperantia şi Djuvara au gândit autonomia dreptului în raport cu morala, această problemă nu intră în intenţiile autorului.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!