Trecutul unei iluzii? Despre şcoala istoriei şi societatea românească

M-am întrebat adeseori dacă nu cumva timpul pe care-l trăim reflectă ideea unui prezent guvernat de iluzii ale trecutului şi care continuă să se răsfrângă neîncetat, asupra viitorului. Aşa cum ne ştim, măcinaţi de conflicte interioare şi influenţaţi de cele exterioare, ne amăgim mereu că suntem pe calea cea bună şi credem cu tărie într-un viitor care ne-ar putea revela adevărul ultim, bazându-ne însă pe bagajul moştenit din trecut. Ba mai mult, numim asta, cu emfază, "şcoala istoriei" de la care, se-nţelege, avem ce învăţa. De aceea am hotărât să mă întorc pe băncile acestei şcoli, într-un scurt inventar istorico-politic, pentru a vedea dacă iluziile trecutului mai sunt sau nu acolo. Am încercat să decriptez un mecanism ale cărui roţi dinţate mai huruie, din păcate, şi astăzi. O dovedesc discursurile politicienilor noştri, stau mărturie anumite reviste, o probează procentul obţinut la alegerile tomnatice din 2000 de către un clovn care între două gonguri joacă rolul Führer-ului.
Cauzele se află acolo, în trecutul pe care mulţi se grăbesc să-l acopere, de parcă sub covorul istoriei am putea arunca orice. Cred că şcoala istoriei înseamnă, de fapt, o mitologie. Ea ne accesează iraţionalitatea şi astfel ia naştere ideologia care se impune prin manipulare. Iată un mecanism complex, pus la lucru de când sistemul politic românesc există sub forma statului-naţiune. Dacă tot i-am descifrat arhitectura, să vedem cum funcţionează.
Pentru a descrie cadrul mitologic care încorporează mentalitatea, dar şi acţiunea politică a actorilor din societatea postcomunistă, cred că e necesar să reliefăm "urmele" lăsate de mituri în mentalul colectiv. Este vorba de o inserţie care se originează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin reinterpretarea istoriei "naţionale" în manieră romantică, cum sugerează Lucian Boia, şi care s-a dezvoltat în perioada interbelică, atingând punctul culminant în cenuşia "epocă de aur". Pentru a deosebi aceste urme de miturile care le-au dat naştere, înţeleg să vorbesc despre "locuri comune", idei stereotipe ce au statutul unor valori, cât şi rolul de repere în orientarea acţiunii. Credinţele noastre legate în mod direct de naţiunea română sunt şi vor fi încă un teren fertil pentru speculaţii. Ca atare, partidele pătrunse de un curent naţionalist, precum PRM şi PDSR, îşi permit lejer să re-afirme, ca valoare absolută, o întreagă mitologie. Tema dezbaterilor intelectuale sterile din anii '90, referitoare la identitatea noastră naţională şi culturală, nu este una întâmplătoare. Ea e posibilă tocmai pentru că societatea manifestă o expectaţie pentru aşa ceva. Este deci un bun prilej pentru a fi aduse în scenă acele stereotipuri care constituie nodul central al reprezentării sociale pe care românii o au despre ei înşişi.
Mai întâi, oricine trebuie să remarce faptul că românii sunt apriori, deci fundamental, creştini. Desigur, accesele de intoleranţă total necreştină de care au dat dovadă anumiţi preoţi ortodocşi trebuie văzute ca rezultate ale politicii religioase, iar nu drept încălcări ale dogmei celuilalt obraz. Apoi, românii sunt foarte ospitalieri, astfel că, de vei călca pragul casei lor, e musai să fii sigur că vei fi primit cu pâine şi sare. De asemenea, sunt viteji: ei s-au aflat întotdeauna în calea invadatorilor şi, în timp ce alţii îşi construiau catedrale, aveau un singur şi plin de romantism prieten - Marea Neagră (probabil de aceea avem şi azi o cultură de poeţi). Ca urmare, românii sunt mereu victime ale conspiraţiei ce a urmărit anularea identităţii noastre naţionale. Toate acestea se manifestă în patriotismul bulevardier de astăzi, când, această identitate, încă nedefinită, este periclitată de faptul că ungurii au dreptul să-şi vorbească limba aici, după ce vreo patru ani au fost şi la guvernare.
Condiţia existenţială a românului contemporan e definită la şcoala istoriei, a unei istorii contrafăcute, pe care fiecare am învăţat-o pe vremea când eram pionieri şi faţă de care ne manifestăm încrederea şi astăzi, când trecem pionieratul democraţiei. Tind să cred că avem de-a face cu o reprezentare socială care e consecinţă a miturilor menite a obţine sau a conserva puterea politică. Sau, pur şi simplu, pentru a te menţine "în faţă" (cazul C.V. Tudor). Intervine astfel un alt element al mecanismului de care vorbeam: manipularea.
Caracteristică puterii politice alienate, manipularea politică se exprimă cel mai adesea prin apel la mitologia politică. Nu sunt un idealist naiv, şi nici măcar un idealist, încât să-mi închipui că politica e soră bună cu morala. Dimpotrivă, cred că e timpul ca politica să se profesionalizeze, şi mai ales cea din spatele scenei. Dar îmi spun că acolo, pe scenă, este necesar măcar un anumit grad de bun simţ. Şi ştiu că, exact invers, mitologia lucrează cu iraţionalitatea. Copie infidelă a realităţii, trans-formare a unui fapt istoric dat, mitul devine principalul mijloc de convertire a adepţilor posibili la o anumită ideologie. El sensibilizează, excită reprezentarea comună a indivizilor, întrucât el accesează cele mai profunde sentimente ale acestora, adică cele referitoare la trecutul istoric al comunităţii, transformate prin decantare în stereotipuri de gândire şi limbaj. Aici se pliază discursul ideologic; el face posibilă transformarea acestor sentimente într-o veritabilă mitologie care ia locul istoriei reale. Aş spune că, dacă la Platon mitul avea o semnificaţie paideică, servind uneori ca ipoteză ajutătoare a raţiunii, perioada contemporană deconstruieşte sensul originar al mitului. Apare mitul care respinge raţiunea, o obnubilează şi face apel doar la sentimente, la relaţia afectivă dintre indivizi şi trecutul lor istoric aşezat într-o lumină idealizată. Serge Moscovici spunea, într-un eseu de-al său, că "politica este o cale raţională de a exploata iraţionalitatea fundamentală a maselor"; cred că această afirmaţie se potriveşte argumentării mele. Nu spun că funcţia educativă a mitului s-a pierdut, ci că ea nu mai are în subsidiar apelul la raţional, ci la iraţional. Ce altceva mai au tinerii care au votat extremismul - "pentru că e marfă", cum spunea unul dintre ei - dincolo de cultura de cartier sau de sordida viaţă din campusurile studenţeşti? Le rămâne doar un bagaj sentimental, un amalgam de credinţe şi idealuri nerealizate. Când individul este anunţat, graţie discursului ideologic, că acest bagaj este pus în pericol de starea actuală a societăţii sau de duşmani din afară, apare un conflict ce se cere rezolvat în funcţie de sugestia sursei care-i transmite mesajul. El se converteşte în sensul celor transmise de sursă, în cazul în care o consideră competentă şi credibilă sau, dimpotrivă, îşi întăreşte poziţia iniţială atunci când sursa nu e socotită credibilă. Studiile de psihologie socială arată că, de regulă, cei deschişi spre convertire ideologică sunt indivizii labili în privinţa credinţelor lor, precum şi cei în cazul cărora nu există nici un conflict emiţător-receptor, deoarece ei deja împărtăşesc credinţele sursei. E aplicabil acest mecanism pentru explicarea avansului naţionalismului peremist?
Naţionalismul românesc s-a manifestat la început în idealurile paşoptiste, dar va suferi transformări în perioada interbelică, primind diferite conotaţii negative, pentru ca deriva sa in extremis să atingă punctul culminant în naţional-comunism. Aşadar, precedente există, şi nu ştiu dacă mai e nevoie de atâtea talk-show-uri în care se încearcă definirea identităţii noastre politice pentru că, în adâncul nostru, suntem cu toţii loviţi, din când în când, de tresăltări naţionaliste, chiar dacă nu şi extremiste. Dar care ar fi caracteristicile acestora din urmă? Tot "şcoala istoriei" mă învaţă că specifică naţionalismului extremist interbelic este încercarea de a realiza o comuniune de voinţă, dar şi de credinţă, dublate însă de existenţa unor accente antisemite şi xenofobe. În privinţa acestora din urmă, cred că la noi ura faţă de evrei s-a bazat atât pe teoria "ţapului ispăşitor", cât şi pe cea a "veşnicului antisemitism". Interesant mi se pare că realizarea omogenizării românilor în sensul unei comuniuni de voinţă nu se putea realiza decât prin apel la ataşamentul acestora faţă de tradiţie şi istorie, precum şi faţă de ortodoxie. De aceea, nu e întâmplător că această construcţie ideologică a apărut "vopsită" în două culori: cea a faptelor istorice glorioase şi cea a confesiunii ortodoxe. Aşa îmi explic şi încrederea cetăţenilor dintr-un stat, astăzi formal democratic, în Armată şi Biserică, iar nu în instituţiile pluralismului politic.
Revenind în perioada interbelică, consider că ideologia naţionalistă, în cunoscutele sale expresii, nu făcea decât să apeleze la o serie de mituri, precum Mitul Strămoşului, al Conspiraţiei Sioniste sau Francmasone sau cel al Unităţii, care aveau rolul de a sensibiliza ataşamentul opiniei publice faţă de "adevăratele valori naţionale". De pildă, Nae Ionescu, considerat "mare învăţător al românismului" în ordinea Eminescu, Iorga, Pârvan, de fapt unul dintre teoreticienii naţionalismului fundamentalist interbelic, conferea o puternică semnificaţie de unicitate "sentimentului românesc al Fiinţei", de care va vorbi mai târziu un discipol de-al său. În fapt, această unicitate era bazată pe nişte comparaţii spectaculoase, dar misticoide, între verticalitatea ancestrală a creştinismului răsăritean, care ne-ar face contemplativi şi originali şi orizontalitatea manifestării sentimentului religios în creştinismul apusean, sentiment centrat doar pe ideea de "muncă". O astfel de mitologie a atras atunci mii de tineri care au început să creadă în virtutea mesianică a Căpitanului, virtute care va conduce poporul român spre mântuire. Acest "mesianism" nu s-a dovedit însă deloc original şi salvator atunci când a fost pus în faţa crizei economice şi politice cu care se confrunta o ţară aflată în război.
O situaţie similară este cea a naţional-comunismului care a preluat şi resemantizat aceste mituri în condiţiile în care dictatura a început să se elibereze de sub tutela Moscovei. Sechelele educaţiei ideologice rămase în memoria colectivă şi în comportamentul fiecăruia dintre noi sunt (sau ar trebui să fie) cunoscute. Există pericolul ca ele să fie resuscitate, deoarece miturile de care am amintit continuă să fie întreţinute nu doar de tot felul de papagali politici, ci şi de sistemul de învăţământ. E vorba de cei care astăzi resping manualele alternative, dar şi dosarele fostei Securităţi, pentru că nu au nici un interes să ne cunoaştem trecutul real. Pentru ei, trecutul are farmecul discret al distopiei, iar prezentul şi viitorul trebuie să-i semene.
Trăim într-un prezent istoric, politic şi social în care valorile pe care încă le respectăm nu reflectă imaginea unei societăţi aflate în progres, ci a uneia apropiate de cea de tip patriarhal. În acest cadru distopic, continuăm să afirmăm că ne aflăm sub vremi, dar nu facem nimic pentru a ieşi de sub imperiul lor. Anacronici în gândire, limbaj şi comportament, ne place să credem că suntem un popor luminat şi, în acest sens, ne clamăm peste tot genialitatea funciară, crezând că astfel facem bine ţării şi, implicit, neamului pe care l-am vrea recunoscut (fie şi de americanul mediu care, vezi Doamne, confundă Budapesta cu Bucureştii!) şi, pe deasupra, mântuit. Avem credinţa că toată lumea trebuie să ştie că, într-o Europă unită, noi suntem urmaşii dacilor şi ai romanilor. În realitate, suntem un popor a cărui mentalitate colectivă e foarte departe de cea europeană. Suntem mândri cu al nostru Moromete-ţăran-Filosof şi funarizăm pe scena politică transformată în Poiană a lui Iocan. Cronologic, evreii ne-au subminat economia, americanii ne-au vândut ruşilor ori de câte ori au avut ocazia, iar ungurii lui Vadim şi Funar şi, mai nou, ai lui Pruteanu şi Păunescu vor să facă stat în stat. Ba chiar şi unii dintre români. Trebuie, deci, să reînviem, să ne apărăm credinţa strămoşească; e nevoie de un tribun care să ne indice la tot pasul ce-avem de făcut, pentru că democraţia, cu a sa umilă şi simplă libertate, ne bulversează. Toate aceste imperative, transformate în sloganuri de un PRM născut din lipsa de cultură civică a acestui popor, constituie un pericol pe care, la fel de repede precum l-am sesizat în toamna trecută, l-am şi uitat.
Constat, fără uimire filosofică, cum discursurile morbide şi revendicative ale extremiştilor de stânga sau de dreapta - dar care au, de fapt, un filon comun - câştigă tot mai mulţi aderenţi. Grav este că aceştia nu fac parte numai din masă, ci sunt şi indivizi care pretind că au personalitate şi discernământ. Şcoala istoriei ne învaţă că oamenii ăştia fac naţiunea. Aşa o fi. O naţiune mică şi complexată, ce are tendinţa de a căuta mereu vinovaţi pentru propriile-i nenorociri, preferând să facă astfel decât să deschidă ochii la realitate, pentru a vedea că am rămas, la început de mileniu, la fel de suburbani în civilizaţie şi cultură cum eram în secolele trecute. Preferăm să primim totul de-a gata, chiar şi moartea, precum ciobanul din "Mioriţa". Ironizăm - în manieră nicasiană - "civilizaţia untului", de la care cred că mai degrabă am avea câte ceva de învăţat. Nu voi căuta o explicaţie, pentru că fiecare trebuie să o găsească singur şi să şi-o asume, chiar dacă nu asta am învăţat la "şcoala istoriei naţionale". Recunosc, în acelaşi timp, că nici nu am o soluţie. Sper însă, şi aici devin idealist, într-o vreme în care ne vom putea analiza raţional sentimentele şi în depăşirea prezentului în care jongleria cu verbul e transformată din talent oratoric într-un apanaj al oricărui zarzavagiu.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!