Tribulaţiile "cuplului"

Pornind de la o paradigma sociologică, ce susţine ca procesul de învăţare reprezintă cheia în determinarea rolurilor sociale masculine şi feminine, încerc sa interpretez în această manieră şi ideea de cuplu. Două aspecte ale acestei paradigme relevă relaţia de cuplu. Pe de o parte, se găseşte forma instituţionalizată a cuplului – cuplul căsătorit –, iar pe de altă parte, într-o manieră periferică, forma deviantă a acestuia – adulterul. Deşi la nivelul instituţiilor (familie, şcoala, media, politice şi juridice) prima formă dă ponderea, societatea contemporană (în special cea occidentală) a transgresat într-o mare masură acest model socotit ca normal. Exista încercări de factură psiho-sociologică ce îşi propun sa surprindă esenţa formei deviante a cuplului. O reţinem pe cea realizată de Jacqueline Raul-Duval. În lucrarea Farmecul discret al adulterului – Scenariile infidelităţii, ea oferă soluţii cu privire la măsurile ce trebuie luate faţă de partenerul legitim şi faţă de cel clandestin, cum pot fi evitate anumite erori (ce nu se mărturiseşte, scutirea de suferinţe inutile a celor din jur etc.). Mai mult, autoarea descoperă şi şase scenarii ale infidelităţii. Totuşi, această încercare de normare nu vine decât să arate că ideea de cuplu necesită o analiză mai profundă decât precizarea unor scenarii. Cuplul deviant depăşeşte simpla analiză de factura socio-psihologică şi impune un nou domeniu de analiză, cel filosofic. Devianţa este fuga de instituţia cuplului: soţul care a încălcat fidelitatea conjugală a comis un adulter. Cuplul se sparge şi se caută noi parteneri, cu toate că se păstrează aparenţele. Dimensiunea socială se mută pe un plan secund pentru a o salva pe ceea ontologică; legea socială nu mai poate reprezenta liantul suficient pentru a menţine un cuplu. Dacă se renunţă la aparenţă, adică apare divorţul, indivizii se percep ca eliberaţi social (nu se mai supun determinărilor de rol, regulilor cuplului instituţionalizat), dar rămân prizonierii vechilor mituri ale dragostei (dezideratul întregului, al unităţii).
În cazul indivizilor liberi, adică al celor care nu au făcut experienţa cuplului în varianta sa instituţionalizată (mă refer la concubini) este prezentă aceeaşi tendinţă de a sparge această formă de cuplu, cu toate că nu mai există nici o presiune socială care să cauzeze acest fapt. Şi în acest caz continuă căutarea de noi parteneri. Apare astfel un paradox, în masura în care păstrezi un întreg sfărâmându-l. Inexistenţa piedicilor sociale, ca în primul caz, reclama apariţia unor obstacole de alta natură. Întâlnirea partenerilor în mod „clandestin" vine să potenţeze legatura cu celălalt. Pentru că aceasta deviere de la uniunea liberă constituie probarea, exersarea repetată a pierderii celuilalt şi, inevitabil, regăsirea lui. E ca şi cum am spune că în perioadele libertine nu există dragoste, totul fiind permis, fapt ce ucide sentimentul, în timp ce acesta înfloreşte când posibilitatea celor doi parteneri de a fi împreună este însoţită de clandestinitate.
Pentru cineva care există prin dragoste, ajungând până la rafinarea sentimentului, normarea dragostei până în cele mai mici amănunte poate reprezenta iniţial un motiv de revoltă. Nu mai există nici un mister, nici o moară de vânt de cucerit, au murit toate Rosalinele, Julietele, Isoldele sufocate de reguli. Această ordine perfectă a tiparelor şi etichetelor ucide încetul cu încetul „fiorul tragic al existenţei". Dar este posibil ca tocmai acest „edificiu" să permită trăirea intensă a sentimentului. Iubirea clandestină este ţinută departe de cotidianul ce ar putea să o ruineze. Toate clipele furate, fiind atât de intense, iluzionează cu atingerea eternităţii (perfecţiunii) – un alt deziderat adânc săpat în individ („până când moartea ne va desparţi…"); nu „eternitatea" impusă prin lege (socială, religioasă, juridică), ci aceea prin care sentimentul este menţinut viu la nesfârşit , astfel încât acesta, prin intensitatea, complexitatea şi perfecţiunea sa, rivalizează cu nemurirea.
Ceea ce afectează însă cu adevărat registrul relaţiei de cuplu nu este pendularea ei între legalitate şi ilegalitate, existenţa sau nu a suferinţei, amăgirea sau nu cu nemurirea, ci tocmai premisa falsă de la care se pleacă: întregul. Ceea ce caut în celălalt nu este jumătatea pierdută, ci pe mine. Sunt într-o perpetuă împlinire a lui „cunoaşte-te pe tine însuţi". Şi cum nu reuşesc niciodată să mă privesc din faţă, mă caut pe ocolite, încerc să mă surprind, să pun mâna pe acel ceva care îmi scapă. Şi ştiu că m-am găsit abia atunci când îmi sunt, la nivelul celuilalt, mai misterios ca niciodată. De aceea, aşa după cum afirma Pascal Bruckner & Alain Finkielkraut, „Resimt stranietatea celuilalt în neputinţa fantasmei mele de a-l îngloba, a-l cuprinde, în prezenţa sa care domină primirea pe care i-o fac şi depăşeşte ideea pe care mi-o lasă. […] Apariţia lui bruscă mă dă peste cap […] De aceea, rari sunt ceilalţi, cei ce mă obsedează într-atât încât să vibrez la infinitudinea lor." (Pascal Bruckner & Alain Finkielkraut – Noua dezordine amoroasă, Ed. Nemira, 1995, p.122)
Mărturisirea dragostei are însă un caracter de protest faţă de sentimentul imprevizibil al exteriorităţii altuia care mă copleşeşte, dar pe care sunt înspăimântată că aş putea sa-l pierd sau să-l uzez. Teama vine tocmai din posibilitatea pierderii ocaziei dumnezeirii din mine. Experienţa aceasta totală se petrece între două planuri: cel social, definit de nevoia de a fi acceptat de ceilalţi, şi cel ontologic, a cărui experienţă nu o pot face decât derapând. Cuplul poate suprapune planurile numai în măsura în care durata lui este meteorică. Nu poţi suporta o perpetuă stare de graţie (nebunia); ai obosi. Dar nici nu-ţi poţi permite, la nivelul individului cu aspiraţii sociale, sondarea îndelungată şi profundă a abisalului.
Ca şi în relaţia de putere, vorbim în cazul cuplului îndrăgostit de o nevoie de raportare a unuia la celălalt. Dar aici individul se raportează, prin celălalt, la el însuşi. Nu încearcă sa îmblânzească şi/sau să dea greş cu altul, ci cu el însuşi. Măiestria vine din a te supune, prin intermediul partenerului, pe tine însuţi sau din a face din libertatea şi rezistenţa lui motiv de mândrie personală. De aceea poate este mult mai simplu să-ţi accepţi propria moarte dar îţi este aproape imposibil să o accepţi pe a iubitului. Pe tine nu poţi să te pierzi pentru că nici nu te ai; este însă imposibil să renunţi la şansa ta de tine; este exact alegerea dintre nimic şi totul. Oamenii se luptă pentru propria servitute ca şi cum ar acţiona pentru libertate şi mântuire, pentru a neutraliza sentimentul singurătăţii de sine şi nu al lipsei de semeni sau de companie. Oricum, premisa era aceea de a mă iubi şi reuşita este mediată de partenerul meu. Întreaga senzaţie de beatitudine pe care o simt atunci când sunt îndrăgostit nu se refera la celălalt, ci la mine; nu spun despre celălalt că pluteşte, ci despre mine. O colivie plecată în căutarea unei păsări merge să îşi revendice însuşi sensul de a fi. Pasărea instituie existenţa coliviei, o determină pe aceasta. Apare însă şi situaţia păsării care nu are în aceeaşi masură nevoie de temnicerul ei. Lipsa acestei reciprocităţi pune în dificultate existenţa cuplului. Am putea atunci conchide că nu există cuplu nici la nivel ontologic, că am vorbi despre o cursă a unui alergător singur după o himeră, dacă nu am fi exprimat anterior nevoia piedicii în dragoste (dragostea ca o pradă, nevoia de vânat şi vânător). Nimic nu ne permite excluderea ideii existenţei păsării care să îşi dorească colivia. Lumina în care ar putea fi percepută relaţia de cuplu de genul stăpân – sclav (a iubi – a fi iubit) sugerează prezenţa aceluiaşi deziderat al regăsirii şi eternizării Ego-ului. „Ceea ce face specificitatea Celuilalt ca tovarăş de viaţă, este că nu-mi negociază existenţa, că mă aşteaptă, că este aici, la îndemână, că-mi dă impresia de durată, în sfârşit, că suntem, el pentru mine şi eu pentru el o va1oare definitiv dobândită." (ibid., p.137). Şi atunci obţin cuplul.
Stăpânul – sclav, supus morţii celuilalt şi condamnat la veşnicia incertă a căutarii sinelui, reface periodic relaţia de cuplu, asamblând-o şi demontând-o cu obsedanta speranţă a regăsirii de sine. „O colivie plecase în căutarea unei păsări." (Kafka).

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!