Un nou tip de război sau ideea unei echivalenţe între daună şi durere

Ce este războiul? Iată o întrebare la care astăzi e greu să răspunzi. În urma atacurilor teroriste asupra Statelor Unite, „războiul" nu mai este „război". S-a păstrat din vechea structură numai starea de conflict. Doar urmările războiului au rămas mereu aceleaşi: „jaful, pustiirea, suferinţa şi moartea sub toate formele" (Voltaire).
R. Nisbet respinge imaginea neagră asupra războiului, negativitatea acestuia. În accepţia acestuia, războiul satisface o anumită nevoie de comunicare. Mai mult decât atât, acest fenomen ar asigura realizarea unor interacţiuni ce au drept consecinţă progresul social, dezvoltarea tehnicii, a ştiinţei în general şi a economiei. Toate acestea ar conduce, în cele din urmă, la erodarea caracterului conservator specific societăţilor izolate. Multe creaţii tehnice şi chiar munca „în serie" au avut iniţial un caracter militar. Exemplul cel mai elocvent îl constituie inventarea banalei maşini de cusut, folosită la începuturile ei pentru confecţionarea uniformelor militare – tot aşa, nu în cele din urmă, dezvoltarea radioului şi a televiziunii. Inclusiv democraţia ar fi „copilul războiului".
Dacă acceptăm o astfel de perspectivă, constatăm că, în cadrul societăţilor hiperdezvoltate, războiul nu mai poate exercita funcţiile pe care le-ar fi avut altădată. Războiul la care asistăm în aceste zile între ţara cea mai dezvoltată, S.U.A., şi grupurile de terorişti musulmani pune faţă în faţă două lumi diametral opuse. Una superdezvoltată, deschisă, care nu mai are nevoie, teoretic cel puţin, de nici un fel de „copil al războiului", şi una ermetic închisă. În teoria sa despre societatea deschisă, Karl Popper susţine că societatea închisă seamănă cu „o cireadă sau un trib", fiind o unitate semiorganizată, datorită relaţiilor pur fizice ce se stabilesc într-un astfel de cadru. Nu este vorba, aşadar, de relaţii sociale cu un anumit grad de abstractizare, ci de relaţiile cele mai elementare: atingerea, adulmecarea şi vederea.
Între cele două lumi războiul se manifestă ca o reacţie chimică ireversibilă – înspre lumea necivilizată, unde se produc pagube materiale şi umane însemnate, unde viaţa şi omul nu contează, actul sinucigaş fiind ridicat la rang de eroism, de sfinţenie. De cealaltă parte răzbat durerea şi groaza…
Prin atacurile teroriste de la 11 septembrie nu s-a urmărit în mod deosebit producerea de pagube materiale, altfel ar fi fost atacate nu simboluri, ci obiective concrete care să zdruncine economia. S-a urmărit declanşarea durerii.
Coranul spune: „Dumnezeu nu-i iubeşte pe opresori". Despre această afirmaţie G. Bataille susţine că poate fi lesne înţeleasă dacă facem precizarea că ea nu este caracteristică musulmanilor şi nu uităm caracterul despotic al suveranităţii în Islam. Cuvântul „musulman" se traduce prin „cel care se supune". Este oare musulmanul un supus? Oare nu cumva chiar în familia sa musulmanul este un adevărat opresor? Se ştie foarte bine că musulmanii (totuşi unii dintre ei au încercat să introducă reforme) au lăsat femeilor doar „libertatea" de a umbla acoperite din cap până în picioare, „libertatea" de a nu vorbi cu nici un străin (inclusiv cerşitul este considerat un dialog cu un străin).
Cu certitudine, lumii musulmane îi este propriu dictonul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" – de unde porneşte şi ideea unei echivalenţe între daună şi durere, de care vorbea Nietzsche, „…orice pagubă îşi are undeva echivalentul şi ar putea fi cu adevărat plătită, fie şi printr-o durere pricinuită păgubitorului".
Răspunsul lumii civilizate la acest tip de război trebuie să fie însă „atitudinea omului rezonabil", despre care acelaşi Karl Popper spune că este asemănătoare atitudinii ştiinţifice. Atitudinea omului rezonabil presupune în primul rând obiectivitate. Nu este o soluţie ca, abuzând de forţă (militară, politică, economică), să desfiinţezi o ţară sau o religie în condiţiile în care scopul declarat este altul.
Războiul a fost declarat teroriştilor.

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!