Violenţa familială - o realitate socială ce impune soluţii pertinente

Informaţiile privind fenomenul răspândirii violenţei familiale în România sunt foarte sumare şi nu suficient de concludente pentru a avea o imagine de ansamblu asupra evoluţiei acestuia, în scopul abordării strategiilor celor mai eficiente. În acest sens, un rol însemnat l-au avut Institutul Naţional pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, precum şi diferitele institute ştiinţifice şi organizaţii neguvernamentale care, printr-o serie de acţiuni concertate, au propus o serie de măsuri de asistenţă şi prevenire. Eficienţa acestor luări de poziţie trebuie să ţină seama atât de structurile sociale, cât şi de mentalităţile culturale existente în societate, care pot întreţine, într-o anumită măsură, violenţa familială. Aceasta din urmă mai poate fi influenţată şi de normele juridice care o incriminează, de relaţiile dintre sexe, de raporturile stabilite între generaţii, de nivelul de dezvoltare economică, de gradul de cultură şi civilizaţie, de modul de viaţă al unei familii şi, nu în ultimă instanţă, de trăsăturile de personalitate. De cele mai multe ori, factorii amintiţi se intercondiţionează reciproc. Trebuie, totuşi, să constatăm că în rândul persoanelor cu potenţial infracţional, făcând abstracţie de condiţionările de mediu care îi pot favoriza sau descuraja pe aceşti indivizi, foarte multe situaţii se referă la manifestări ale violenţei şi agresivităţii, pe fondul unor anomalii psihice.
Societatea, prin intermediul mass-media, promovează, în cel mai înalt grad, difuzarea cât mai frecventă a actelor de violenţă prin materialele prezentate, deseori agresorii fiind consideraţi drept modele de comportament pentru diferite persoane ce au asemenea înclinaţii. Nu numai calitatea programelor de televiziune e contestată, ci şi faptul că în majoritatea acestor exemplificări de violenţă prezentate se arată foarte rar că cine le comite e pedepsit, că există victime care au nevoie de ajutor medical. Se ajunge, astfel, să se tragă concluzia că violenţa ar fi un fenomen obişnuit, firesc. Agresivitatea e, astfel, încurajată, stimulată sau descurajată prin modelele propuse de societate într-o anumită etapă istorică. În prezent, oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi să afle dacă nu cumva există chiar o predispoziţie biologică spre violenţă, care vizează arhitectura codului genetic şi funcţionarea creierului (Thierry Souccar, Violence la piste hereditaire). Credem că ar fi necesar un proces de educare a sensibilităţii indivizilor prin manifestări care să pună accent pe valorile umane. Multe programe de prevenţie din diferite ţări vizează învăţământul, în special educaţia minorilor şi a adolescenţilor în spiritul nonviolenţei, urmărindu-se rezolvarea conflictelor în forme şi cu mijloace ce nu implică agresivitatea. În multe state se aplică astăzi programe de educaţie publică sau civică, unele prezentate prin intermediul mass-media, care îşi propun prevenirea violenţei între membrii familiei şi conştientizarea factorilor de risc ce determină comiterea agresiunilor în mediul familial.
După cum sesiza un cunoscut psiholog român (Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană), societatea contemporană este „bolnavă de violenţă". Referindu-se la familie, acelaşi autor arăta că „relaţiile de familie ascund un paradox". Considerată spaţiul celor mai profunde relaţii afective, refugiul din calea adversităţilor, familia este şi cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru faptul că, în familie, fiecare îşi poate dezvălui adevărata faţă a personalităţii sale. Se pare că aici agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în oricare altă comunitate. Dar, spre deosebire de alte situaţii, violenţa familială constituie un secret de grup, foarte bine păzit şi, de cele mai multe ori, mistificat din cauza solidarităţii în păstrarea unei imagini sacrosancte a instituţiei. Este binecunoscut că în toate societăţile bazate pe reguli şi principii democratice, legile protejează familia faţă de intervenţiile din afară, întrucât familia este considerată un spaţiu privat. Pe de o parte, reglementările juridice interzic autorităţilor să intervină în viaţa de familie; pe de altă parte, victimele actelor de violenţă familială trebuie protejate prin norme distincte. De toate aceste aspecte trebuie să se ţină seama în momentul elaborării unor măsuri mai severe şi mai ferme pentru diminuarea şi prevenirea violenţei familiale. Familiile în care se comit acte de violenţă trebuie supuse controlului social, dar într-un mod discret şi mai puţin coercitiv, mai ales atunci când viaţa sau drepturile unuia sau altuia dintre membri sunt ameninţate. Cel mai adesea sunt supuşi agresiunilor minorii sau adolescenţii, persoanele vârstnice din familie şi, nu în ultimul rând, partenerele de cuplu asupra cărora se pot exercita acte de violenţă ce prezintă o multitudine de forme. Astfel, Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii are în vedere nu doar violenţa fizică (omor, vătămare, lovire), ci şi cea sexuală (violul marital), cea psihologică (şantaj, denigrare, umilire, ignorare, abandon, izolare), cea verbală (insultă, ameninţare), cea economică (privarea femeii de mijloace şi bunuri vitale). S-ar putea adăuga şi alte forme de violenţă care pot afecta deopotrivă ambele sexe, cum sunt: izgonirea părinţilor neputincioşi din familie sau lăsarea lor fără mijloace de existenţă, abandonul familial sau alungarea copiilor de acasă, îndemnarea copiilor la prostituţie sau la cerşit de către unul sau de către ambii părinţi. De fapt, mulţi dintre cei care ajung să fie violenţi provin din rândul celor de care s-a abuzat fizic, sexual sau emoţional.
Considerată cândva drept o problemă privată, violenţa familială este actualmente definită şi pedepsită de lege în mai multe ţări. Este de subliniat faptul că în codul penal român, normele juridice pun mai mult accent pe apărarea drepturilor agresorului şi nu pe protecţia victimei. La noi, nu există, încă, o strategie globală de prevenire a violenţei în familie, însă aceasta din urmă este incriminată într-o serie de articole din codul penal. Astfel, sunt prevăzute actele săvârşite cu violenţă prin intermediul cărora sunt sancţionate cele mai numeroase manifestări agresive din cadrul familiei. Sunt avute în vedere lovirea sau alte violenţe (articolul 180), vătămarea corporală (articolul 181), vătămarea corporală gravă (articolul 182), lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (articolul 183), vătămarea corporală din culpă (articolul 184).
Prin legea 197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din codul penal s-a urmărit sancţionarea mai aspră a agresorilor şi, implicit, protecţia victimelor. Astfel, în cazul articolului 180, dacă atât forma simplă, cât şi cea agravantă a infracţiunii în discuţie vizează în mod direct un membru al familiei, pedepsele sunt mult mai mari; în aceste cazuri, acţiunea penală se pune în mişcare atât la plângerea persoanei vătămate, cât şi din oficiu. Un inconvenient al noilor prevederi se referă la înlăturarea răspunderii penale în cazul împăcării părţilor, chiar şi atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu. In cazul săvârşirii acestei infracţiuni se poate lua şi măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei la cererea persoanei vătămate doar atunci când infractorul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an. Această măsură de siguranţă poate fi luată pe o durată de până la doi ani. Vătămarea corporală (articolul 181) săvârşită asupra membrilor familiei este o formă agravantă a acestei infracţiuni ce este sancţionată mai sever. Violenţa familială este incriminată şi în articolul 197 (violul) ca formă agravantă a acestei fapte penale atunci când victima este membru al familiei. Dintre infracţiunile privind viaţa sexuală, tot ca o noutate, corupţia sexuală săvârşită în cadrul familiei este sancţionată mai drastic. Printre alte infracţiuni ce privesc violenţa familială, în codul penal se prevede că omorul săvârşit asupra soţului sau asupra unei rude apropiate este o formă mai gravă a omorului calificat, elementul circumstanţial din cadrul acestei infracţiuni fiind tocmai calitatea de soţ sau de rudă apropiată. Alte fapte penale ce vizează în mod direct violenţa familială sunt: raportul sexual cu o minoră, rele tratamente aplicate minorilor, abandonul de familie, seducţia, adulterul, incestul, ele având consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte menţinerea unităţii în cadrul familiei.
Credem că s-ar impune anumite perfecţionări ale legislaţiei deja existente în ceea ce priveşte actele de violenţă exercitate asupra membrilor familiei. S-ar putea avea în vedere incriminarea hărţuirii sexuale care face din femeie un obiect posibil al unor fapte mai grave(violul).De asemenea, ar merita atenţie violul în familie – ca relaţie sexuală impusă – cu tot ceea ce implică acesta sub raportul respectării drepturilor şi demnităţii umane. Sistemele de justiţie penală ar trebui să furnizeze programe de sprijin şi tratament, astfel încât victimele să fie protejate, iar agresorii educaţi să nu mai cultive violenţa. Incriminarea violenţei familiale nu poate avea efecte pozitive fără a dezvolta politici sociale complementare pentru a sensibiliza opinia publică în legătură cu gravitatea acestui fenomen. Ar fi necesară, astfel, introducerea unor programe de tratament şi de reeducare a agresorilor, care să cuprindă o analiză detaliată a scopurilor, obiectivelor, metodelor şi gradului lor de eficacitate. Asemenea programe au fost elaborate şi aplicate în SUA şi în Canada, unde violenţa familială constituie o problemă prioritară a serviciilor sociale. În aceeaşi ordine de idei, s-ar putea crea servicii şi agenţii speciale în sprijinul victimelor, servicii în cadrul cărora grupuri voluntare de persoane să acorde un ajutor efectiv şi susţinere emoţională. Se impune, astfel, intervenţia coordonată a comunităţii faţă de amploarea şi gravitatea violenţei în familie prin acţiuni concertate ale poliţiştilor, judecătorilor, medicilor, asistenţilor sociali sau ale altor organizaţii specializate.
Fenomenul violenţei intrafamiliale se află printre preocupările majore ale ONU şi ale altor organisme internaţionale. Nu trebuie uitat nici faptul că în declaraţia universală a drepturilor omului, familia este definită ca fiind element natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea statului.
Promovarea unor măsuri legislative mai ferme de sancţionare a agresorilor, intervenţia mai hotărâtă a organelor de poliţie în detensionarea conflictelor familiale, multiplicarea acţiunilor de asistenţă socială sunt printre cele mai adecvate modalităţi de diminuare şi prevenire a acestui fenomen social. Acestora trebuie să li se asocieze măsuri, printre care prevenirea izolării familiei de societate, sprijinul acordat familiilor defavorizate (Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei (intra)familiale). În acelaşi timp, este de remarcat că nici o măsură de natură a preveni sau diminua violenţa familială nu va avea eficienţă atâta timp cât nu este înlăturată violenţa ce se manifestă la nivelul întregii societăţi.

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!