"Voiajerii de modă" în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Vară, vacanţă, călătorii, iată cuvintele care ne stăpânesc minţile şi ne domină preocupările în fiecare an, atunci când se apropie concediile. Visurile despre paradisul pe care ni-l promitem se destramă rapid sub efectul întrebărilor chinuitoare care ne macină existenţa domestică: unde?, cum?, cât?, cu cine? şi… cu ce bani?, ultima întrebare dovedindu-se mereu decisivă pentru experienţa noastră estivală. Şi nu de multe ori ne trezim şuierând printre dinţi epitete la adresa verii şi a celor care au inventat vacanţa şi călătoriile, ne înecăm frustrările într-un pahar cu bere şi ne consolăm cu gândul că… doar vor veni şi timpuri mai bune! În definitiv, or mai fi trăind şi alţii fără vacanţe, că doar n-o fi fost aşa de când lumea!
Şi totuşi, de când plecau românii în vacanţă? O simplă răsfoire în câteva ziare din prima jumătate a secolului al XIX-lea ne ajută să ne facem o idee despre acest subiect.

Dintr-un celebru dicţionar român-german (H. Tiktin) aflăm că prima menţiune într-o lucrare românească a cuvântului "vacanţă" datează de la 1784. Cam din aceeaşi vreme românii au început să şi călătorească, un membru al familiei Câmpineanu ajungând pe la 1782, nu fără dificultăţi, la băile de la Spa.
Prohibite, dar nu şi inexistente, în timpul fanarioţilor, călătoriile românilor în străinătate au sporit după 1821. Dacă primele călătorii s-au datorat unor necesităţi, reclamate de rezolvarea unor afaceri personale, de amplasarea copiilor în cele mai bune şcoli apusene sau din motive de sănătate, nu după mult timp au urmat călătoriile de plăcere. Înmulţirea lor considerabilă a fost percepută în 1844 de unii contemporani ca pe un alt capriciu al lumii moderne. "Românii au început a se face cosmopoliţi, şi de vro câţiva ani, gustul voiajurilor s-au lăţit atât de mult între ei, că nu-i primăvară în care să nu iasă din ţară caravane întregi de tineri şi de dame, ce merg să se desfăteze în plăcerile Vienii, a Parisului şi ale Italiei" ("Propăşirea", nr. 18, 1844, p. 144).
Un an mai târziu, o altă notă, mai acidă, intitulată Voiajul diavolului, diagnostica "mania voiajurilor" ca pe o consecinţă firească a occidentalizării înaltei societăţi. După schimbarea dansurilor, vestimentaţiei, limbii de societate şi după asimilarea luxului şi lecturilor romanţioase urmau, în mod inevitabil, călătoriile în străinătate. Mai ales femeile au devenit turiste înfocate, descoperind un mod de viaţă care le satisfăcea curiozitatea şi le oferea noi plăceri. Dar şi stadiul călătoriilor din curiozitate a fost repede depăşit prin instaurarea obişnuinţei, exagerările atrăgând, inevitabil, ironia cronicarilor din jurnalele vremii: "damele se îmbolnăvesc dacă, în cursul unui an, nu răsuflă 9 luni aer străin; neputând trăi fără dame, după ele călătoresc boierii, după aceştia se înstrăinează banii ţării, până şi lipitorile au început a voiaja la Paris" ("Albina românească", nr. 36-37, 1845).
Obişnuinţa călătoriilor a fost înregistrată şi în limbaj prin inversarea semantică a unor termeni cu semnificaţii clare în ceea ce priveşte regulile distanţei. Replici de genul "astăzi am făcut un voiaj tare ostenitor de la grădina publică până la rediu, dar piste o lună am să fac o primblare prin Italia şi prin Franţa", indică schimbările de mentalitate care s-au petrecut în societatea mondenă cu privire la călătorii (Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, p. 17-18). Dacă mai înainte o călătorie din capitală până la cel mai apropiat târg părea îngrozitoare comodelor ieşence, la mijlocul secolului trecut drumurile foarte lungi deveniseră realităţi obişnuite, ba chiar plăcute, ale modului de viaţă aristocratic. Schimbarea de optică a fost uşurată şi de modernizarea căilor de rulare şi a mijloacelor de transport, în special de apariţia şi de extinderea căilor ferate.
Cum călătoreau cei mai mulţi turişti? "După un plan foarte în detail se sârguiesc a petrece cele mai multe drumuri de fier, cercetează tunelul de Londra, petrec în Palé-Roaeal, se caţeră pe munţii Sviţerei, se trândăvesc în clima cea dulce a Italiei, şi apoi se întoarnă în ţară cu portofoliul plin de planuri şi văzute (vederi) a tuturor locurilor ce au vizitat! Aice în soarelele lor dizvălesc comorile ştiinţei, având mâinile înfipte în buzunarii straiului fabricat la Paris, şi cu un aer măreţ, istorisind minunile călătoriei cetei ce-i încongiură cu un adânc respect"("Albina românească", 17 oct. 1843).
Motivaţiile călătoriilor erau diverse şi, în funcţie de ele, pot fi detectate câteva tipuri de călătorii. Pentru călătoriile turistice se alegeau regiunile pitoreşti ale Europei şi locurile care dispuneau de bogate vestigii ale antichităţii, cum era de pildă Italia. Erau vizitate şi oraşele cu tezaure muzeistice ca Roma, Napoli, Paris şi Viena.
Călătoriile de studii erau numeroase. Pentru a completa educaţia copiilor lor, părinţii conştienţi de binefacerile civilizaţiei îi îndemnau pe aceştia să viziteze în timpul vacanţelor şcolare oraşele mai importante din Europa. La sfârşitul studiilor tinerii făceau câte un lung periplu prin Europa, în drum spre ţară, un premiu acordat de părinţi pentru efortul lor intelectual, dar şi un examen de maturitate care putea influenţa pozitiv condiţia lor de proaspeţi adulţi. Existau cazuri când aceste călătorii nu foloseau la nimic şi tinerii se întorceau cu deprinderi dintre cele mai proaste: inculţi, risipitori şi leneşi. Existau însă şi cazuri, numeroase, când ele serveau, într-adevăr, completării instrucţiei universitare şi culturii generale, sau chiar cunoaşterii ultimelor descoperiri tehnice atât de necesare ţării natale. Acesta este şi mobilul pentru care vornicul Alecsandri îşi îndemna fiul, aflat în aprilie 1839 la Paris, să călătorească prin capitalele europene pentru a se "adăpa" din patrimoniul cultural universal. La fel de iscoditoare trebuia să se dovedească răsfăţata odraslă boierească şi faţă de ultimele cuceriri ale tehnicii, fiind îndemnată de părinte să construiască machete din lemn după "mori, maşini de treieri şi alte asemine", pe care să le aducă în ţară pentru "o probă". (Dacă nu am intui că este vorba de elementara prudenţă a clientului, am crede că precautul părinte îi preda fiului său primele lecţii de spionaj economic).
Nu au lipsit nici călătoriile motivate de petrecerea lunii de miere în străinătate. În iunie 1806, proaspeţii căsătoriţi Eufrosina Manu şi Răducanu Rosetti şi-au petrecut luna de miere la Viena, unde au stârnit senzaţie prin vestimentaţia orientală şi farmecul personal. Viaţa îşi are surprizele ei, astfel că tot pe ei îi aflăm retraşi în 1821 la Cernăuţi, cu prilejul bejeniei provocate de tulburările eteriste (o călătorie nedorită). Călătorii frecvente făceau şi în Basarabia sau la Odessa pentru „căutarea averii" rămase peste Prut după răpirea Basarabiei.
Foarte frecvente erau călătoriile făcute în scopuri terapeutice în diferitele localităţi montane sau maritime. Erau preferate staţiunile şi localităţile străine, precum Ems, Spa, Ostanda, Kreutznach, Ischl, Gleichenberg, dar şi cele din Transilvania. Un alt loc pentru odihnă şi pentru căutarea sănătăţii în timpul verii, mai apropiat pentru moldoveni, era Odessa.
Cea mai vizitată localitate de acest gen din Transilvania era Mehadia (Băile Herculane), recunoscută pentru efectele curative ale apelor sale termale şi accesibilă datorită apropierii ei de Dunărea navigabilă. În memoriile sale, prinţul Nicolae Şuţu aminteşte despre o călătorie făcută împreună cu familia socrilor săi la Mehadia, în 1823. Soacra sa îşi trata o boală de ficat, pe când el se dusese în scopuri turistice, fiind încântat de peisajul sălbatic al împrejurimilor şi de societatea întâlnită acolo. O parte dintre turişti veniseră să-şi îngrijească sănătatea, însă cei mai mulţi sosiseră să caute plăcerea. În mijlocul acestor oameni „fără treabă şi care se vedeau pentru prima dată, ajungi să te împrieteneşti în prima clipă; nu erau decât plimbări, joc de cărţi şi dans fără nici un fel de pretenţie sau etichetă" (Memoriile pricip. N. Suţu, 1971, p. 86). Uimit de proprietăţile terapeutice ale apelor minerale, prinţul nu şi-a dedicat întregul timp divertismentului, ci şi-a rezolvat şi problemele de sănătate, scăpând, după 30 de băi, de durerile reumatice pe care le avea la umărul drept.
O altă staţiune apropiată, pe care românii începuseră să o frecventeze, era Borsecul. Alecsandri a vizitat Borsecul în vara anului 1844, rămânând cu impresii contradictorii. I-a plăcut societatea damelor, s-a distrat pe seama celor care se tratau, dar nu a fost deloc încântat de băile reci pe care a trebuit să le facă în fiecare zi. Borsecul văzut de Alecsandri era o aşezare cu vreo 50 de cabane de lemn, pustiu iarna şi animat vara de o societate eterogenă din punct de vedere social şi etnic. În absenţa unui doctor, indicaţiile pentru cură erau aflate de la localnici: "1 Să bei câtă apă vei putea mai multă şi 2 Să faci baie la Lobogo, sau la Şaroş, sau la Elisaveta, sau la Lazăr. Aceste sunt cele patru basinuri din Borsec" ("Propăşirea", nr. 42, 1844, p. 336).
Mai aproape decât costisitoarele staţiuni străine se afla Prutul, unde se făceau băi şi cură cu nămol. Se credea că este bun contra sterilităţii femeilor, contra reumatismului, anemiei şi altor suferinţe. Soţia lui Mihail Sturdza aprecia aceste băi. Fiind o persoană bolnăvicioasă, se trata frecvent în acest mod: „băi de Prut, de Bistriţa, de Trotuş", atunci când nu făcea băi de mare în Bosfor sau la Carlsbad, ori nu mergea la Viena şi la Paris pentru consultarea medicilor.
Absenţa oricăror preocupări pentru construirea unei suprastructuri turistice a făcut ca imensul potenţial turistic românesc – cu unele excepţii în Transilvania – să rămână nevalorificat. Unii dintre contemporani erau conştienţi de valoarea resurselor locale, preferându-le celor din străinătate. Iacob Negruzzi era subjugat de frumuseţile Carpaţilor: "Cât de deseori îmi vine în cap ideea că cheltuiesc românii atâţia bani pentru a admira şi băi străine! Toate la noi sunt mai sălbatice şi mai frumoase, şi nime nu le cunoaşte" (Scrieri alese, I, 1992, p. 10). Câteva decenii mai târziu, când apăruseră stabilimente de odihnă şi în România, Gh. Sion exprima o opinie identică. (Astăzi, când avem atâtea staţiuni, suntem la fel de incapabili de a ne valorifica potenţialul turistic.)
Ce foloase au adus aceste călătorii „patriei şi concetăţenilor"? – se întreba autorul unei note spirituale din „Albina românească" (17 oct. 1843): „Pentru dânşii adeseori o avere zdruncinată, patriei şi lor totdeauna nimică altă decât o cunoştiinţă mai apropiată cu deprinderile, ce nu-s totdeauna cele mai curate, a streinilor!" Lăsând deoparte sensul critic, fragmentul indică principala importanţă pe care au avut-o călătoriile românilor în străinătate. Indiferent de caracterul lor, acestea au constituit una dintre căile de receptare a civilizaţiei occidentale în societatea românească.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!